Când aveam vreo cinci-şase ani şi mă întreba cineva fiica cui sunt, îmi plăcea să răspund:
– Sunt fiica scriitorului Nicolae Dabija şi a lui Grigore Vieru.
Tata, auzindu-mi lauda, m-a corectat:
– Doina, eu sunt tăticul tău. De ce le spui oamenilor că eşti şi fiica lui Grigore Vieru?
Şi atunci i-am răspuns:
– Tăticule, nu te supăra. Sunt numai şi numai fata ta, dar lasă-mă să fiu un pic şi fiica lui Grigore Vieru.
Probabil că aşa cum fiecare copil simte oamenii buni sau, mai bine zis, ştie să facă distincţie dintre un om rău şi unul bun, aşa am simţit şi eu bunătatea şi cumsecădenia poetului nostru. Dar, despre firea lui blândă cred că nici nu este nevoie să vorbim prea mult, pentru că această calitate au simţit-o, sunt convinsă, toţi cei care l-au cunoscut.
Îmi amintesc că acum mulţi ani, în perioada în care eram studentă şi locuiam la Bucureşti, m-a sunat într-o seară şi mi-a zis:
– Doiniţa, (era printre puţinii oameni care-mi spuneau aşa), vin din America, unde am stat o perioadă mai lungă de timp. Roagă-l, te rog, pe Ion să vină să mă ia de la aeroport. Iar pe tine, te rog, dacă nu deranjez, să-mi faci o mămăliguţă, că tare îmi mai este dor de ea.
Am gătit şi mămăliga, am cumpărat şi brânză, smântână, iar Grigore Vieru s-a bucurat, pentru că din câte mi-a povestit nu prea i-a plăcut mâncarea din America. A fost o seară deosebită, aşa cum au fost toate momentele petrecute alături de acest om bun.
Îmi este dor să-l revăd, aşa cum îmi este dor şi de tata.
Dar, uneori îi văd pe amândoi cu ochii minţii cum stau de vorbă la o masă asemănătoare cu cea din redacţia săptămânalului ,,Literatura şi arta” şi continuă să discute problemele acestui popor.
Însă, dincolo de faptul că nu mai sunt fizic printre noi, sunt convinsă că se află cu sufletul şi îşi fac datoria faţă de acest neam şi acum, prin operele şi poeziile lor.
Poezii care nu au vârstă. Poezii care nu au avut şi nu vor avea niciodată timp. Poezii care sunt şi vor fi întotdeauna vii.
Doina DABIJA / UZPR
