Ficționalitate de substrucție documentară. Nina Ceranu: „Doamna de pe Spion Strasse”

Un roman de epocă evocându-l și pe „teatralistul” Eminescu. Nina Ceranu: „Doamna de pe Spion Strasse”
Poetă, prozatoare, jurnalistă, editoare de periodice („Orient Latin, „Țara Mehedințiului”, fondator-coordonator al Editurii Eubeea), promotor cultural, timișoreanca NINA CERANU (n. Manofu, 17 decembrie 1948, Jiana /Flămânda, Mehedinţi) a susținut, în urmă cu două decenii, o lucrare de doctorat dedicată poeților revistei „Familia” a lui Iosif Vulcan, deci și scriitoarei bănățene, mai puțin cunoscută, Emilia Lungu-Puhallo (1853-1932), autoare de poezii, proză și publicistică publicate prin revistele românești din Ardeal și Banat, îndeosebi în „Familia” de la Oradea. Considerând că, dacă ar evoca-o într-un roman de epocă, altul ar fi profilul, mult îmbogățit, al uitatei scriitoare, d-na Nina Ceran a scris și un roman în care „alternează concretul din biografia și scrierile ei, cu ficțiunea, spre a da coerență personajului”, modalitate compozițional-artistică mai la îndemână pentru o scriere „recuperatorie” a unui destin „în mare parte nefericit”, Emilia Lungu-Puhallo ilustrând „un stil de viață propriu, în neconcordanță cu módele și modelele vremii” (Cuvânt de lămurire). Mai ales că, într-un interviu, autoarea mărturisește că și-a descoperit „niște afinități cu autoarea respectivă și am zis că e păcat să lăsăm în uitare niște oameni care au contribuit și ei la ceea ce avem azi”.
Romancieră cunoscută cu peste o duzină de cărți de proză și romane, câteva premiate de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România (dintre acestea amintim: Câmpie însorită, 1988; Singurătate în doi, 1993; Cimitirul nevolnicilor, 1994; Viaţa în Ithaca, 1995; Umbra Iscarioteanului, 1997; Cartea morţilor, 1999; Americanul, 2000; Libertăţilebufniţei, 2001; Strigătul, 2003; Duhul fluviului, 2006; Cele trei fețe ale orașului, 2021), Nina Ceranu este deja o prozatoare experimentată, de aceea nu ne surprinde maniera în care și-a compus romanul DOAMNA DE PE SPION STRASSE, cu subtitlul „Cel ce n-a găsit drumul s-a rătăcit?” (Editura Eubeea, 2016, 348 p.), dedicat uitatei scriitoare bănățene Emiliei Lungu-Puhalla și lumii prin care a trecut, reprezentând aproape două jumătăți de veac (XIX-XX). „Cercetător de cursă lungă” al amintitei figuri literare și „romancier cu investiții în geografia literară a sud-vestului românesc, cu cărți experimentale, poetă validată și de romanele epistolare, Nina Ceranu încearcă să împlinească imaginea unor inițiative ale feminismului autohton, dar și biografia unui scriitor important pentru definirea Banatului imperial, pentru definirea Timișoarei, ca adevărată Capitală culturală a Europei.” (Cornel Ungureanu).
Doamna de pe Spion Strasse(Editura Eubeea, Timișoara, 2016, 348 p.)este un roman social de epocă, restituindu-ne în sens „recuperator” figura unei femei cultivate și cu apetit literar, nu atât prin cultivarea documentului, – deși nu lipsesc inserții din ziarele epocii ori reproduceri de texte literare, îndeosebi poezii, pentru care autoarea întocmește în final o listă cu trimiterile respective -, cât printr-o compoziție romanescă în care ficțiunea își are rolul hotărâtor, acela de a evoca, în linii controlabile, aspecte din viața protagonistei, întâmplări din societatea timișoreană a vremii și, desigur, mari evenimente, cu impact european, precum Războiul pentru Independență sau Primul Război Mondial.
Ceea ce se observă de la început și poate intriga pe cititorul mai puțin obișnuit este limbajul narativ, romanul fiind scris nu în maniera romanelor realiste sau de azi, în stilul caracteristic epocii contemporane, ci într-un idiom lingvistic în desfășurare, marcat deopotrivă de savoare vorbirii românești de acum o sută de ani și de particularitățile limbajului bănățean de la început de secol XX și din interbelic. Autoarea dă impresia că, ieșind din cadrul general al limbii române uzitate azi, se fixează ușor pe spiritul lingvistic al epocii, și asta nu numai în felul de a vorbi al personajelor, ci și în celelalte modalități de realizare artistică, în narațiunea cu rol aproape dominant și, desigur, în pasajele descriptive. La care se adaugă reliefarea graiului bănățean, de la lexeme și sintagme specifice (a abzice, ajest, avrame, baibafir, băgrin, bigoterie, camizol, călaie, cotoroage, cotăriță, a delătura, a se deobliga, a desmăgi, firang, hârț, havaie, jeuri, marvă, melisă, a molări, motcă, oarzănă,orfandrofiu, paclă, parastisește, păsulă, povidlă, a protimisi, prefriptă, sadă, serj, smacuri, socaci, sucnă, șcătulă, a șușcăi, șpohert, uiajă, ujină, zăbunit etc.) până la fonetisme dialectale (astrânge, mariate/ nemariate, părincele, plămăgească, pozânar, gardilop, neispovedit etc.), ba chiar la cuvinte și expresii cu savoare arhaică: „invitații la soarea”, „îi căzuse sarcina de a…”, „domnișoara Milia, lady patronesse a balului, întâmpinată de către un sâmbriaș al învățătorului”, „învățătorul pensionist Lungu”, „Isac te va îmbeta de iubire”, „se deobligă a petrece însoțiți”, „urcând cu geamântul din animă”, „a ieși la parloar”… Necesitatea unui Glosar, așadar, se impunea de la sine, de unde încă o notă de buchiseală cărturărească.
Uneori, autoarea reproduce limbajul înflăcărat al teatraliștilor de felul lui Mihail Pascaly care, „încununat din toate părțile cu cocarde naționale”, le spune celor de la Timișoara că „misiunea noastră sacră e aceea ca teatrul să-și urmeze drumul de lumină orbecăit prin grele hățișuri, iar actoricescul hulit meșteșug de a duce spiritul patriotic prin toate arterele națiunei noastre, pentru a deștepta poporul și să răspândească într-însul ideea de naționalitate”. Sau această tiradă, cam inadecvată la 1868 în gura unui profesionist precum Pascaly, potrivit căreia „avem autori de excelență și opera lor bate mereu toate traducțiunile pe care le primim din când în când”, dar recunoscând public „că lipsește critica serioasă, fără de care o literatură nu poate înainta.” Apoi „ar mai fi și problema traducerilor artificioase, dovadă că mai intervenim și noi actorii în a ajusta replici după părerea noastră.” Dacă rândurile de mai sus amintesc de „Introducția” lui Kogălniceanu privind „mania” traducerilor, necesitatea creării unei literaturi originale și cultivarea unei critici literare nepărtinitoare, din numărul inițial al „Daciei literare” (1840), limbajul curtenitor al tânărului Nanu Moga pe lângă viitoarea învățătoare Emilia trimite, involuntar, la Rică Venturiano al lui Caragiale: „Ești un înger! Te iubesc, ți-o spun și așa, cu toate că o știi; poți dispune de viața mea, de vrei!”, „Milia, Dumnezeu mi-e martor cât m-am amorezat de dumneata…”, „am tresărit întâiași oară, după Sălcuța (…). Dar n-a fost să fie…, era promisă…” Declarația junelui, în general „prospectele lui de viață o înnorară” pe tânăra, care spune franc, cu o mare luciditate scrutându-și destinul: „-Nanule, sunt mai tineră decât dumneata și totuși îmi dau sama că grijile delătură iubirea. Ce s-ar alege din talentele mele în vegetările mizeriei? Voi să fiu învățătoreasă. Cu toate că știu că (…) o femeie, chiar geniu de-ar fi, va dobândi în speța mea, doar profesoratul, și acela până la școli secundare. Și pentru întâia dată asta și doresc.” (Pe acest Nanu, avându-și alături „soața și doi copii”, Emilia îl va zări pe stradă la Viena, unde merge, după moartea soțului și noului născut, să participe la ședințe de spiritism, să vadă spectacole la Operă etc.).
Romanul dedicat Emiliei Lungu-Puhallo începe cu descrierea unei scene de societate, la patinoarul din Timișoara (un animat „loc de excelare, mai neted decât toate parchetele din saloane”), unde, pe un soare cu dinți, se dau pe gheață fete și dame „într-o copilărească fandoseală”, toalete etalate și „sănii elegante” zburând „pe glanțul drumului”, în general o impresie de „haos pestriț” și o poftă de viață a acestor „ființe vivace”, după zisa lui Schiller: „Des Lebens Mai bluhteinmal” / O dată (în viață) înflorește luna mai… Aici Emilia, fiica învățătorului Lungu, îl cunoaște pe Nanu, dar fata își dă repede seama că viitorul medic dentist nu este de ea, mai multă admirație amestecată cu sentimente neclare având pentru Iulian Grozescu, unchiul ei, actor și autor de poezii, care, când trupa lui Pascaly (iulie 1868) vine să dea reprezentații la Timișoara, va fi căutat de adolescentul Mihai, angajat al trupei, nimeni altul decât Eminescu. Se cunoscuseră cu un an în urmă la București, Grozescu retrăgându-se acasă din cauza morbului care-l rodea (ftizie), departe însă a-și îngriji sănătatea. Foarte interesante paginile în care tânărul poet devine personaj de roman, acesta și Grozescu, ba chiar tânăra fată publicând poezii în „Familia”. Autoarea înaintează ideea că, fiind la „Familia”, acest Iulian Grozescu „i-ar fi schimbat numele lui Eminescu”, deși în mai multe rânduri Iosif Vulcan a mărturisit cum în iarna lui 1866 a primit de la Cernăuți poezii semnate de un „privatist”, semnându-i debutul cu numele românizat însușit definitiv de poet! Este, cunoaștem, și legenda Grozescu una din „mistificările” biografiei eminesciene, căci de niciunde nu rezultă, documentat, că cei doi ar fi fost prieteni așa cum sunt zugrăviți în carte, dialoguri imaginate, desigur, între poet și „finul său literar”! Reținem, totuși, câteva trăsături ale fizionomiei eminesciene („ochii negri, scânteietori, îi dădeau cu asupra de măsură o lumină vrăjită, parcă din alte lumi și, peste toate, sta cununa de păr negru dat îndărăt, des, și niște sprâncene desemnate parcă de creionul Domnului”; „voce mică, dulce și melodioasă și o expresiune de a spune cuvintele, cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”, „zâmbetul ușor ironic al lui Mihai”), precum și aspectul vestimentar („aceleași haine ca și-n hăl an îl îmbrăcau”, pe care în urmă cu doi ani i le dăruise, la Sibiu, Nicolae Densușianu)… Grozescu, cu fața pală și tras de boală, dar care nu renunțase la cafea și alcool, dincolo de observația confratelui teatralist, îi spune: „dumneata prea judeci bine cu mintea dumitale de om tânăr, chiar prea bine…” La întâlnirea din birt, acesta îl întreabă pe Mihai dacă „a dat de urmă fratelui”, fiind vorba de Nicolae Eminovici, absolvent de Drept la Timișoara, lucrând în biroul avocatului Emmerich Christian, probabil și la avocatul Cerneca din cetatea Timișoarei (se stabilise în 1881 la Ipotești, având probleme de sănătate).
Remarcăm documentarea autoarei în privința venirii trupei teatrale conduse de Mihail Pascaly, alcătuită din șapte bărbați și cinci femei („între noi și poetul Mihai”, precizează directorul, bucuros că la Timișoara soția lui, actrița Matilda născuse un băiat!), entuziasmul orășenimii și spiritul militant pe care-l reprezentau aceste reprezentații ale teatraliștilor aducând „mângâiere și speranță”, conștienți de misiunea lor patriotică, civilizatoare, promovând limba românească, după cum se exprimă poetic Grozescu:
„Temesiana cea bătrână
Pare că-a întinerit
Căci azi Thalia română
Prima dată au sosit.
A sosit să ne vestească
Că așa vom mai trăi, –
Limba dulce, românească
Dacă-om ști a o iubi.
……………………………….
Fii dar zâna salutată
P-ast pământ vechi, strămoșesc –
Și vesteasc-n lumea lată
Că și-aici români trăiesc!„
Limba noastră „e atât de sonoră (…) și atât de dulce melodioasă ca și a Italiei, iubita noastră soră, și aproape ca a nefericitei Spanii”, declară Pascaly, însă „toți o resping, e predată rău în școale, de secole, gonită din teatru, din saloanele elegante ca și din modesta cămăruță a celui ce muncește ziua pentru a cheltui seara.”
Suntem în vara lui 1868, când de un an de zile Ardealul împreună cu Banatul și alte ținuturi românești făceau parte din Imperiul Austro-Ungar, iar reprezentații teatrale de felul celor date de Pascaly la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad, Oravița generau mare însuflețire în rândul românilor. Peste doar doi ani, student fiind la Viena, Eminescu va fi citat de procurorul statului maghiar pentru criticile la adresa dualismului austro-ungar aduse în articolele sale publicate în ziarele de la Budapesta, „Albina” și „Federațiunea” (a scăpat de urmărire tocmai pentru că avea domiciliul la Botoșani, în afara Imperiului, fiind socotit deci un străin!, altfel, precum Slavici, Goga, Nicolae Cristea și alți militanți români, ar fi cunoscut temnițele ungurești)… Apoi, vom fi martorii unui destin uman concomitent fie cu evenimente din Banat și din țară, fie cu acelea din Mitteleuropa care vor duce la asfințirea Imperiului și închegarea României Mari.
Romanul urmărește, mai mult în registrul evocării narative, destinul tinerei Emilia, care, devenită „învățătoreasă” la Școala primară de fete din Izvin (prima școală de fete din Banat), cu recomandarea episcopului Ioan Meițeanu al Aradului, nu poate să suportemultă vreme anumite mentalități,deși avea vocație pedagogică,drept care demisionează (se dedicase împreună cu școlărițele acțiunii umanitare organizate de Crucea Roșie, pentru ajutorarea soldaților români combatanți în Războiul pentru Independență). Vederile Emiliei, destul de progresiste în activismul ei feminist, nu depășesc buna cuviință, de aceea, revenind în familie, va privi lumea sus-pusă cu un ochi critic. Episodul căsătoriei cu ofițerul croat Isac Puhallo de Brlog (pe care îl cunoscuse la una din reuniunile muzical-dansante de la Timișoara la care fusese invitat Ion Vidu – tablouri memorabile de epoca!), este poate cel mai bine reliefat, prilej de a cunoaște capitala Bosniei, Sarajevo, și Mostarul. Obiceiuri, tradiții și felul de viață al musulmanilor, precum și o oarecare „maturizare” a personajului sunt evocate într-o succesiune de scene convingătoare, cu inserții de documente private. Emilia rămâne gravidă și, cu dor de familie și țară în suflet,profită deo bună ocazie de a-și revedea părinții rămași la Timișoara. Pe de altă parte, ofițerul Isac nu poate renunța la jocul de cărți și la „petrecerile cu beutură” de la Cazinoul militar, de unde și discuțiiledin familie. La Timișoara se naște Emil, fiul Emiliei, care va trăi doar câteva zile. Nenorocirile vin într-o succesiune greu de suportat, astfel că sufletul protagonistei se repliază într-o viață interioară mocnind dureros. După asasinarea lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial austriac, și a consoartei sale, Sofia, la Sarajevo (28 iunie 1914), izbucnește Primul Război Mondial. Ofițerul Isac murind înainte, conform telegramei primite de Emilia, va fi înmormântat în cimitirul de la Mostar (ulterior ea va merge sa vadă locul de veci al fostului soț la cimitirul militar din Mostar). Părinții, bătrâni, abia își mai duc bolile. Prima moare mama, după care chinuit de boală se stinge și învățătorul Lungu. Fiica le poartă părinților o vie prețuire, organizând parastase de pomenire la cimitir și fiind altruistă cu semenii. Emilia rămasese să administreze casa de pe Spion Strasse, cu chiriași săraci și alții rău platnici. Va cere ajutorul Primăriei în repararea casei (căzuse un planșeu) și chiar al poliției pentru dispariția unor bunuri (ultima dată, chiar pendula de pe sală). Între timp își scrisese și lucrările, unele din acestea fiind publicate, de la poezii la note de călătorie, proză…
De remarcat la fiica patriotului dascăl bănățean solidaritatea cu cauza românilor, atât înainte cât și după Primul Război Mondial, „la 3 august 1918, în fața Bisericii Sf. Ilie” fiind în stradă, aproape de comandantul regimentului, colonelul Virgil Economu, și alături de mulțimea care ovaționa primirea armatei române („lecția de onoare a timișorenilor”). Erau ovaționați luptătorii și mai-marii „glorioasei oștiri române” ce va veni „să ia în moștenire cea mai mănoasă și mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat”.
Acțiunea merge până prin 1929, când eroina are 76 de ani și „știa că omul piere și nici umbra nu-i rămâne-n urmă”. „Era noaptea de 31 decembrie”, de An Nou, când colindau copiii „cu steaua și cu sorcova” (steaua este parcă de Crăciun!). Voia bună se auzea pretutindeni, notează autoarea, iar într-un târziu „mărețele ziduri se culcau și ele”. Singură în camera ei, Emilia gândea că „viața e o pribegie”, ba chiar „un surghiun dat de Dumnezeu, totuna cu visul ei de sihăstrie, cu reculegerea și evlavia”. Și finalul autoarei, care rezumă viața de zbucium a Emiliei Lungu-Puhallo: „Ziare, luptă, poezie, visare, ură, iubire, toate încap într-o viață de om și cu un cuvânt întregitor: Milia.”
Să precizăm că ziarista și învățătoarea Emilia Lungu-Puhallo, fiica profesorului și publicistului Traian Lungu, a murit la 16 decembrie 1932, ea fondând în 1872 prima reuniune a femeilor din Banat („Reuniunea Damelor”) și colaborând la numeroase ziare și reviste cu poezii, nuvele, schițe etc.
Oare acesta a fost „drumul” protagonistei, în viață? Dar despre ce „drum” este vorba în întrebarea pe care autoarea o așază ca subtitlu al romanului: „Cel ce n-a găsit drumul s-a rătăcit?”… Cu siguranță nu, căci, dacă viața este „o plăcută plimbare prin existență”, cum reflectă undeva Emilia, atunci, departe de a-și fi trăit viața ca o „plăcere”, ci ca o permanentă căutare, spiritul ei s-a regăsit pacificat în „reculegere și evlavie”…
Roman „doric”, după clasificarea trinitară a genului făcută de criticul literar Nicolae Manolescu în eseul „Arca lui Noe”, Doamna de pe Spion Strasse oferă cititorului convingerea obiectivității, dar evocarea în sine a unei făpturi îndrăgite documentar dezvăluie și o afinitate electivă, în sens goethean, căci, dincolo de străduința de a crea situații, personaje și atmosferă, într-un limbaj sui generis lucrat documentar, unda de sentimentalism care învăluie figura „învățătoresei”-scriitoare se simte, ca un văl de borangic sub care se joacă drama vieții acesteia. Există, desigur, și o tendință de livresc, prin citarea ad hoc și in extenso a unor texte (fie folclorice, fie poezii culte etc., cu indicarea publicării lor în lista cu note din final), dar și un accent poematic și de onirism fantasmatic (vezi episoadele visurilor premonitorii, referitoarea la moartea soțului, apoi a copilului).
Că în registrul ficționalizării romanești se valorifică din plin un paseism în dimensiunea lui spațio-temporală, umană și caracterologică, e lucru, iarăși, vădit (prefața dlui Constantin Stana este o probă de lectură atentă și impresie estetică de ordin critic: „Resursele paseiste ale ficțiunii literare”, pp. 5-20), după cum și observația dlui Dumitru Vlăduț, care postfațează lucrarea, potrivit căreia dacă „Viața între zero și unu” (2014) este romanul periferiei timișorene, atunci cu romanul „Doamna de pe Spion Strasse” autoarea se situează în însăși inima orașului, e adevărat, de pe la 1860 până la 1932, vreme cât o viață de om, antrenând personaje reale, verificabile în plan istoric și social. Protagonista nu e un nume celebru, dimpotrivă, ilustrează un destin modest, de aceea valoarea de „biografie romanțată” incită și are valoare „recuperatorie”, cum scrie autoarea într-un „Cuvânt de lămurire” (nu e cazul, – observat de G. Călinescu în legătură cu romanele lui Lovinescu despre Eminescu și Veronica Micle, – unor personaje celebre inadecvate pentru lucrări romanțate)…
În genere, romanul se dovedește interesant sub aspectul „reconstituirii” în ficțiune a unui destin de scriitor minor, în marginea unor realități documentate, dar și sub forma „scriiturii” în care dna Nina Ceranu („inconfundabila personalitate” – Marian Odangiu) a hotărât să-și portretizeze eroina (prezentă și cu varii texte, transcrise cu italice), cu aromele autentice și cerneala retro a văditei artisticități.
ZENOVIE CÂRLUGEA