„Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filosoful trăncănind silogirme” – P.Țuțea
„Calea Babelor, „rândul și rânduiala babelor a ținut osia țării și chingile neamului” – Anonim contemporan, Iași
„Calea Babelor” este titlui unui text de patru pagini care circulă pe internet de câțiva ani, mai ales în preajma sărbătorii Sf. Parascheva și vizează pelerinajul la Iași, la moaște, și babele care sunt atât de mediatizate pentru jertfa lor de a ajunge la moaștele sfintei. Autoarea anonimă a textului locuiește în preajmă, trăiește anual evenimentul cu un matur și profund spirit de observație, cu deplin atașament la gestul creștin al babelor și-l descrie cu un condei genial, care mișcă și pe ultimul ateu. Nu atât procesiunea sau măreția evenimentului sunt surprinse, și cu atât mai puțin situațiile jenante vânate de mici șacali din presă.
Autoarea face un portret colectiv al babelor, la nivelul unei generații de mame creștine și cu generalitate națională, un exercițiu literar excepțional pe portretul generației mamei mele și poate și a autoarei, o imagine precisă, fidelă realității, bine colorată și nuanțată, deplin veridică și ușor de recunoscut de către noi toți.
Mama n-a fost niciodată la Iași, la moaștele Sf. Parascheva și nici la alte moaște mai departe de casă. Când eram mic știu că mai mergea cu surorile pe la ceva mănăstiri din Apuseni, dar obligațiile de familie și voia tatii, au pus capăt acelor pelerinaje.
Dacă ar fi trăit pe aproape de Iași, era cu siguranță pe „calea babelor”, dar eu o includ în acest portret colectiv al babelor de la moaște pentru că i se potrivește perfect și tușele definitorii ale portretului colectiv întregesc fericit tabloul pe care vreau eu sa-l fac.
„Mulțimea aceea de babe”, unde sunt și copii, și tineri, mai puțin moși, că„ bărbații sunt mai puțin rezistenți , sau rămân acasă cu animalele, dacă n-au plecat deja la Domnul”, stau „nopți la rând în frig”, în picioare și se sprijină unele pe altele să nu cadă așteptând la moaște că „ atâta bucurii mai avem și noi…gându la copchii și aișea la sfânta…”.
Babele acestea, cu „mâinile crăpate, aspre,uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță…cu mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul de la câmp”, sunt „babele alea care s-au născut înainte sau chiar în timpul Războiului… care le-a răpit tații sau frații de gloanțe”, „sunt babele care… trecut prin foamete, care și-au pierdut averea, luată de comuniști, care, la vremea școlii, „n-au avut dosar bun și n-au făcut liceul ori vreo școală mai înaltă”, ai căror „părinți, frați ori unchiași au înfundat pușcăriile comuniste”,babele care „au trăit în carnea lor mărirea și căderea epocilor”, iar „pe fața lor citești istoria tării” ca-ntr-o carte, „ babele care au făcut toate muncile pământului, acasă și la CAP, pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele, școlile”,ele „au pansat bolnavii, au spălat murdăria din birouri, din wc-uri, din trenuri, din grădinițe și școli”, alea prin care am trecut noi.
Babele „au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș”, au muls vacile ca să ducă la oraș „brânză adevărată ca să nu se mai spurce pruncii cu brânzuri cu brand și prețuri din supermarket”, au copt cozonaci și pâine de țară, „cu cruce deasupra”, pască de Paști și au vopsit ouăle. Tot ele „ au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr”, au dat la păsări și dobitoace, le-au îngrijit. Și-au slujit „ omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul”, „au moșit femeile și au învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare”, au îngrijit pruncii și i-au lecuit cu leacuri din plante, cu „o poveste sau un descântec”, și-au crescut nepoții în poală, cu o „mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfirei”.
Babele astea, fără curent, la lumânare nu au învățat ceva carte, dar „au scris ori au ținut minte…povești, cântece, snoave și tradiții”, au tors, au vopsit lâna cu flori de câmp, au cusut la lampă iile cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, covoare, cuverturi, au împletit șosete groase bărbaților și copiilor de mers la pădure, la urat sau la școală. Tot ele „ au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile”, au pregătit masă mare cu „zamă de cucoș, găluști cu carne și cuptoare cu poale-n brâu și au așteptat oaspeți mari, pe copiii-domni să vină la sărbători”.
Și tot Babele astea „au zis Doamne ajută!, în fiecare zi dar și la grele încercări”, ele „au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când omul lor suduia”.Acolo, la moaște, în Calea Babelor, ele ne iau și pe noi ceilalți, „nu crede că nu ești pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor mult folositoare. Caci dintr-o Cale de Babe ne tragem cu toții, ca niște frați” ai acestui timp și ai acestui loc.
Babele acestea nu mai au mare lucru, le-au murit bunii și străbunii, „capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști, le-au luat serviciul, demnitatea, copiii și nepotii”, inundațiile le-au luat casele, primarii șmecheri le-au luat pământurile și pădurile. Le-au rămas doar „pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei și câțiva biscuiți ieftini. Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor”.
Și așa, Babele tot nu se prăbușesc, tot ele găsesc mereu „ o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce pe ea în sus să nu deranjeze” pe spilcuiții și miștocarii iritați și obosiți de Calea Babelor. Acești iritați și miștocari anunță „Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă!”.
Dar acești „stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos”, aceste „statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte, în mireasmă de aspru busuioc și dulce mir, aceste „Babe-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an, se văd și Ele cu sfânta lor. Apoi, ca niște biserici mici și luminoase, mergând tot cu fruntea înainte,…grăbite, jenate…se retrag. Duc cu ele busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, aghiazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri”.
Și rămân ieșenii și noi ceilalți cu „ traficul, facebook-ul, mișto-ul, mall-ul nostru, rămânem cool, trendy, stylish, cu deadlin-u-rile și income-urile noastre.
Dar oare înțelegem ceva din Calea Babelor, înțelegem „cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat…,cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat”, înțelegem oare că au știut să-și păstreze demnitatea, curățenia și credința și n-au lăsat în urma lor nici „un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci pe obrazul tuturor copiilor lor, și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic”.
Oare noi orășenii, școliții, fii și nepoții, corporatiști și globaliști etc. putem înțelege „ că li se cuvine un pic de onoare”, de respect? Oare școlile la care ne-au trimis și în care au crezut că ne educă ne-au învățat acest respect, acea firească prețuire a mâinilor lor crăpate, a inimii lor creștine, plină de grijă și de bunătate, a rugăciunii lor pentru copii și nepoți, pentru casă și dobitoace, pentru neam și pace în lume?
Dincolo de prețuirea sau nepăsarea noastră , ele rămân „ așa simple și stinghere, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții și cu Dumnezeu”.
Lecția din „Calea Babelor” pentru noi toți este că trebuie „să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor”, să avem ca și ele „atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-credință și putere câtă au Babele astea din „Viam Senectute”(tot Calea Babelor, dar spus mai elegant).
„Dacă vrei întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului”. Ele și moșii lor, au făcut-o până acum, în continuare, „în veacul veacurilor, le-om ține noi și-ai noștri” dacă vom fi vrednici, dacă asimilăm lecția primită, și o vom face cu siguranță că altfel pierim.
Am uzat din plin, poate abuziv, de textul și munca distinsei moldovence anonime de la Iași, care a făcut din „Calea Babelor” o „Cale Regală” a publicisticii românești pe tema moaștelor Sf. Parascheva, coborâtă atât de jos de șacalii presei, îi sunt deplin recunoscător și sunt sigur că și mama se simte bine în selecta companie a moldovencelor, care fac istorie, și cateheză națională în plină epocă globalistă, în una din capitalele României, în sesiunea anuală a Colocviilor Mântuirii de la Catedrala Mitropolitană din Iași.
Dacă mama a făcut școală creștină în jurul ei și are discipoli siguri și prolifici, dacă noi urmașii ne aplecăm cu venerație pe moștenirea ei spirituală, dacă la Iași „Calea Babelor” poliferează în „Calea Regală” sau poate în „Calea Lactee”, ca o scară a lui Ion Scăraru spre Cer, dacă țara se umple de biserici noi, maiestoase și pline de creștini, dacă Neamul românesc își săvârșește Catedrala Mântuirii, nimic nu-i pierdut, Dumnezeu este cu noi!
Autor: I.VLAD
Redactare și editare: M.ROȘCA
Și pentru că nu sunt singur în familie cu aceste convingeri , amintiri și concluzii, pentru că textul meu a fost primit entuziast și unanim, în lectura Mariei, la parastasul după parinți din febr. a. c. și pentru că atunci am descoperit că și Maria are un text pentru MOȘICA ( îmi place enorm acest apelativ ! ) am convenit cu autoarea să-l includem aici , pentru o mai rotundă prezență a mamei și a MOȘICII în carte, cât și pentru a saluta și încuraja condeiul surprinzător și delicat al Mariei ,spre o grabnică și intensă hărnicire în lumea muzelor.
MOȘICA MEA, ICOANĂ VIE
Amintirea chipului bunicii, în poala căreia am crescut încă din primele zile de viață , îmi inundă mintea și sufletul de emoție, de bucurie împletită totodată cu tristețe.
Chipul ei a rămas întipărit în mintea mea ca o icoană vie, nemuritoare. Moșica, căci așa o numeam, este un erou al trecutului care va rămâne întotdeauna în sufletul meu. Avea părul de argint dar inima de aur. Fața ei senină strălucea mereu de bunătate iar mâinile ei bătrâne brăzdate de greutățile vieții , care îmi mângâiau creștetul, miroseau mereu a mir și busuioc. În ochii ei găseam liniștea și puteam să mă scufund către inima ei, locul unde se adăpostea dragostea. Şi adesea, lacrimile ei erau cele prin care puteam să-i zăresc inima. Pe buzele ei citeam mereu dragostea, adevărul, dreptatea, bunăvoința și smerenia. Pașii ei m-au îndreptat pe drumul ce duce către Dumnezeu.
Mă trezisem fără tată însă ea mi l-a dăruit pe Tatăl ceresc. Mâna ei a ținut-o pe a mea când am început să fac primii pași iar mainile mele le-au sprijinit pe ale ei, când bătrânețea o împiedica să meargă.
Moșica a fost stâlpul de care m-am sprijinit atunci când dorul de tată îmi săgeta inima de copil rămas fără dragostea și căldura paternă. Ea a fost cea care mi-a acoperit rănile copilăriei cu dragostea ei părintească.
Când m-am trezit și eu copilă, pe la 3 ani, ma cuibăream în patul ei. Dormeam împreună. Mă cuibăream în brațele moșicii și o rugam să-mi vorbească despre Dumnezeu. Adormeam în mirosul ei de mir și busuioc. Când somnul era mai dulce , în miezul nopții o auzeam plângând. Mă cocoțam în vârful patului, cu ochii între-deschiși, să vad ce face. O găseam în genunchi la icoana Maicii Domnului, cu Psaltirea în mână și candela aprinsă. În sobă trosneau lemnele iar pe plită ardea tămâia. Toată cămăruța ei era inundată de mireasma de tămâie, asemeni unei bisericuțe in timpul Sfintei Liturghi. Se ruga cu lacrimi fierbinți, suspinând și oftând , de parcă toate păcatele acestei lumi stăteau pe umerii ei. Și vor fi fost multe căci avea mulți copii și nepoți. Astăzi , cred cu desăvarsire că ea, atunci în miezul nopții , ne spăla cu lacrimi fierbinți la fiecare în parte, grijile, patimile și nevoile.
Uneori uita să mai doarmă iar când se revărsa de zori o găseam tot acolo, citind din Psaltire. Nu e de mirare că ajunsese la 80 de ani să o știe pe de rost. Uneori cu ochii închiși mă duceam lângă ea și stăteam în genunchi spunând ,,Îngerașul”. Adormeam acolo și mă trezeam când începea să facă metaniile de sfârșit. Erau multe. Făceam și eu cu ea.
Rugăciunile ei au fost ca o mană cerească pentru noi toți. Colțurile năframei erau mereu ude de lacrimi. Nu erau lacrimi de tristețe ci lacrimi de dragoste pentru noi si Dumnezeu. Cu adevărat, ea era modelul femeii creștine care poartă minunea lacrimii spre a deveni lumină.
Bunica m-a crescut frumos, în dragoste de Dumnezeu, mi-a semănat în suflet virtuțile femeii creștine. Crescusem în mâinile ei, mă modelase frumos. E drept, adolescentă fiind, uneori m-am abătut de pe drumul cel bun, însă ea, cu blândețe mă trimitea la izvorul cel dătător de Viață, la icoana Maicii Domnului și-mi spunea: ,, Nu lăsa să treacă o zi fără să citești Acatistul Maicii Domnului și vei vedea cât de frumos îți va așeza ea, viața „; așa mă adăpam mereu cu Apa cea Vie și îmi îndreptam pașii spre Izvorul cel bun. Și a reușit. Cu câteva luni înainte să treacă la cele veșnice, prin rugăciunile ei și ale mele, mi-am întâlnit omul, azi soțul. Ne-am întâlnit în biserică, era student la Teologie. Când l-am prezentat moșicii, a fost tare bucuroasă. La primit în brațele și inima ei, din prima zi. S-a rugat mult pentru noi, iar azi, acel tânăr teolog o pomenește din altar, în fiecare liturghie.
Nu a contenit sa-mi arate binele și frumosul din fiecare om, m-a povățuit mereu să fiu o fată cinstită , smerită, cu dragoste pentru aproapele meu. Calitățile ei morale desavârșite au fost cele care m-au clădit ca femeie, iar azi, ca mamă.
Îi sunt deplin recunoscătoare pentru toate virtuțile pe care le-a sădit în mine și îi rămân datoare să fructific aceste semințe, atât în sufletul meu cât și în familia mea.
P.S: ,, Dacă aș putea să fac o scară spre cer, să mai stau în poala ta, ce bine ar fi, moșico!”
Moșica, m-a priveghiat din noapte pană-n noapte
Moșica-n triluri mi-a cântat din zori până-n apus
Moșica, m-a alintat și mângâiat mereu în calde şoapte
Moșica, cu multă râvnă, m-a îndreptat către Iisus.
Moșica, m-a dădăcit şi m-a crescut cu lacrimi
Moșica, fără de încetare m-a iubit,
Moșica mi-a dat povață: ,, Să fi om între oameni”!
Moșica, m-a iertat mereu când am greşit.
Moșica, m-a mângâiat în clipele de suferinţă
Moșica, m-a învăţat s-aştept, să rabd, să sper
Moșica, mi-a insuflat a Domnului credinţă
Moșica, în taină paşii-mi îndrepta spre Cer.
Îți mulţumesc moșică pentru toate
Şi l-aș ruga pe Domnul zile să-ți mai dea
Să-ți dea putere, zile, sănătate
Să te mai am, chiar si puțin, aici, moșica mea!
Maria Roșca
