Ziaristul și breasla

 Cred că am reușit până acum ca, măcar în parte, să-i conving pe cei ce vor fi citit rândurile mele de adevărul că atât presa scrisă, cât și cei care o fabrică se află în fața unor mari provocări, generate de evoluțiile sociale ale perioadei pe care o traversăm. Iar jurnalistul nu numai ca om al cetății, dar mai ales ca păstrător al valorilor și demnității profesiei sale se simte dator să se amestece, să încurajeze ori să critice sau să protesteze și chiar să acționeze spre a îndrepta lumea presei în direcția pe care el o consideră bună. Mă duce gândul la un Don Quijote, înarmat cu pana pe post de lance, dispus să piardă și lupta cu viața, dar ferm convins că s-a zbătut ca nimeni altul pentru a birui spre afirmarea autenticei meniri a presei: combaterea răului și moralizarea societății. Și, fie-mi iertat, dar mi-l imaginez în această postură pe fostul meu coleg Ion Marin.
Dacă vor fi doar exemple singulare aidoma lui este cert că nu se va reuși să se obțină rezultate semnificative pe acest front.
Dar iată că sunt câteva mii de jurnaliști legitimați în diferite asocieri ale breslei.
Ciudățenia este că, în loc să ne unim eforturile spre câteva obiective minimale în favoarea rezolvării problemelor media, ne cantonăm în ipostaze tipic românești de genul zicalei cu „capra vecinului”. Vai ce mult ne place să ne dăm în stambă, emițând pretenții elitiste, de castă, marcate cu orgolii.
Și, bineînțeles, breasla rămâne divizată, alimentată de ranchiune și frustrări: „să piară confratele, chiar dacă nici mie nu-mi va fi mai bine!”
Prin definiție, breasla este o asociere voluntară de meșteșugari aparținând unei meserii. Câtă vreme însă avem mai multe asociații de jurnaliști, aceasta ar putea însemna că ar fi impropriu să vorbim despre breasla acestei profesii, ci de breslele meseriei. Ceea ce, să recunoaștem, sună al naibii de prost.
Dragi colegi, integrați în focul concurenței, n-avem de ales decât să ne împroșcăm cât vrem în gazetele pe care le slujim. Dar după ce textele au mers la tipar, nu e mai bine să mergem împreună la o bere? Ca frații.
Îmi revine în memorie o întâmplare petrecută pe vremea sosirii minerilor „să facă ordine” la București. Cum se știe, după pornirea postrevoluționară a motoarelor, principalele cotidiane de atunci „Adevărul” și „România Liberă” și-au urmat fiecare drumul: primul – mai la stânga, iar cel de-al doilea – mai spre dreapta.
Un grup de mineri au hotărât că este timpul să lichideze dreapta, deci și ziarul „România Liberă” merita să fie făcut praf și pulbere, iar redactorii să fie învățați minte.
Fizic, cele două redacții se învecinau, fiind despărțite de o ușă încuiată. Când a venit zvonul apropierii minerilor, primul lucru pe care l-au făcut redactorii de la „Adevărul” a fost să descuie ușa despărțitoare și să ofere colegilor de la ziarul opozant să se refugieze prin redacția lor.
Mai mult decât atât! Deși înțelegea pericolul la care se expune, în fața Casei Presei i-a întâmpinat pe mineri colegul de la „Adevărul” – Viorel Sălăgean. Cu harul lui de orator a reușit să îmbârlige mințile „agresorilor” și i-a convins să renunțe la atitudinea belicoasă. Cum-necum a reușit; pagubele de sorginte minerească nu au fost semnificative, iar toți redactorii, indiferent de culoarea politică de pe rever, au scăpat nevătămați.
Deci, este posibil, câteodată, să credem că solidaritatea de breaslă există. Sau ar putea exista.
Provocările și chiar pericolele care amenință profesia creează acum un asemenea moment critic pe care, oricât ne-am dori și ne-am învârtoșa, cu greu îl vom putea depăși divizați. Haideți să procedăm cum ne-a învățat înțeleptul moș Ion Roată! Să punem cu toții umărul și, cu siguranță, vom izbândi.
Mă aștept ca aserțiunile mele să stârnească o serie de comentarii, chiar vehemente, inclusiv să fiu luat peste picior. Nu mă supăr, am epiderma bătătorită. Dar pentru Dumnezeu: „Nu trageți în pianist, face și el ce poate!”