Cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi umblam prin ţară cu meseria mea de gazetar, am nimerit odată la Brăila şi m-am plimbat pe străzile oraşului cu salcâmi al lui Panait Istrati, al lui Mihail Sebastian, al lui Fănuş Neagu, cel atât de aproape inimii mele.
M-a izbit în ochi o vitrină a unei prăvălii ce se chema, ca atâtea altele pe vremea aceea, Alimentara.
Un anunţ mare, lăbărţat, cu litere roşii, să-l vezi de departe: „Avem plevuşcă proaspătă!”
Mi-a rămas în minte şi-n adâncul retinei şi m-am gândit de multe ori la acest anunţ.
Plevuşca este scursura apei, peştişorii ăia mici, neînsemnaţi, un fel de umilinţă a Dunării şi a mării, un fel de mediocritate păstoasă în care înoată peştii adevăraţi, prădătorii şi prădaţii, eleganţii precum delfinii şi somonii, şalăii unduioşi, mustăcioşii somni ai adâncului, morunii, nisetrii şi lostriţele sfântului Vasile Voiculescu.
Plevuşca se zbate şi ea pe margine, din când în când intră în plasele pescarilor, le umple de foşgăiala lor ambiţioasă, că, de, ar vrea tare mult să fie peşti mari şi râvniţi de lume. Alimentara mea din Brăila avea plevuşcă proaspătă, mâncare de om sărac şi nepretenţios, o amăgire, acolo, să-ţi treacă foamea şi să poţi da pe gât ţuica ieftină ori votca falsificată, mătuşa „Săniuţei”, cea făcută „din pufoaică”, aşa cum se zicea.
Sper că m-aţi înţeles pe deplin în încercarea mea de a defini un concept. Pentru că, acum, aş vrea să vă aduc în realitatea imediată. Şi azi avem în magazinul vieţii noastre de călători prin veacuri de tranziţie plevuşcă proaspătă. Din plin, în toate etapele şi regimurile, vremea i-a scos la mal pe membrii sectei acvatice şi i-a făcut politicieni de toate culorile şi de nicio credinţă. Avuserăm parte de plevuşca pesedeilor, că asta a înghiţit şi a ejectat la margine pe orice înotător mai deştept ori mai vizionar, avem parte şi acum de plevuşca proaspătă a flăcăilor tomnatici liberali, care n-au habar de opera brătiană, care nici n-au auzit de un mare istoric patriot precum Gheorghe Brătianu, care cred că principiul sfânt „prin noi înşine” este totuna cu acela nou, „pentru noi înşine”.
Absolvenţi de şcoli îndoielnice, completate cu doctorate făcute pe genunchi, cuconiţe cu tupeu mult şi gramatică pe sponci, înţolite ca la parada modei, băieţi susţinuţi de marile clanuri întunecate, cu averi uriaşe făcute la apelul de seară, tipi refuzaţi la export şi buni să ne arate drumul aici, în ţara orbilor.
Iată plevuşca proaspătă care vine foarte tare cu un dor de răzbunare, care vrea să desăvârşească un soi de denazificare, de depesedizare, de război între duşmani de clasă, clasa lor şi clasa noastră, în care toată puterea şi toată dreptatea sunt la domnul diriginte care ne va târî înainte, va intra cu noi odată în România educată.
Şi, apropos, domnule preşedinte Klaus al doilea, că pe primul nu prea l-am văzut în cincinalul trecut, credeţi că România educată, normală, adică, se construieşte numai din acordarea de decoraţii pentru cei care au servit cauza, la care adăugaţi, pentru derută, şi câţiva meritocraţi? Pentru cei care nu mă înţeleg, fac o trimitere la Internetul nostru cel de toate zilele, să vadă lista uriaşă de distinşi prezidenţial în aceste zile când se pun bomboane lângă pomul de Crăciun.
Eu, mai sceptic şi mai nostalgic, aş zice că un gând pentru România care mai are şcoli în paragină, fără încălzire şi fără WC-uri, mai are, oho, ce multe sate fără biblioteci, fără instituţii de cultură, judeţe doar cu câteva librării, n-ar strica să fie luat în seamă de luminosul diriginte care a lipit eticheta României educate pe un afiş electoral.
Pesediştii s-au dus. Cazul a fost re-zol-vat, aşa cum a zis mai-marele nostru, Zarathustra de la Sibiu.
Şi ne-a adus nouă plevuşcă proaspătă. Pentru că asta este, fraţilor şi cumnaţilor. Daţi-mi un argument, o doctrină, un program, o lumină la geam că nu este aşa, că sunt pătimaş, că mă înşel amarnic, daţi-mi un semn că nişte oameni cu grijă de poporul acesta au venit la butoane, Doamne, ce vă place expresia asta securistă, la butoane!
În afară de reflexul primitiv de a pune mâna pe par şi de a vă altoi duşmanii în numele poporului meu, al guvernului meu, al armatei mele, al serviciilor mele, de îndată şi al Parlamentului meu, al României noastre pe care vrem s-o readucem în Europa, cu ce ne omeniţi, stimaţi şi stimate, la acest sfârşit de deceniu?
Voi ne credeţi proşti, poate aveţi dreptate, pentru că aţi avut confirmarea voturilor româneşti. Ne spuneţi că bugetul vechi e o enormă minciună şi-l rectificaţi furând bani mulţi de la Învăţământ (în numele României educate, nu?!), dând mita cuvenită serviciilor secrete, stâlpii establishment-ului liberal.
S-ar putea să aveţi parte de o mare surpriză. Nu de acolo de unde vă aşteptaţi.
Să vă spun, în încheiere, un banc, o pildă care mi-a plăcut mult. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a găsit jurnalul unui comandant sovietic de partizani. El suna cam aşa: „Azi am atacat în pădurice, i-am respins pe nemţi şi am ajuns până în marginea poienii. Apoi ne-au atacat ei, ne-am retras câteva sute de metri. Şi iar am contraatacat cu toată forţa şi i-am respins până la lizieră”. Final: „Azi, a venit pădurarul şi ne-a dat pe toţi afară din pădurice”.
Aţi înţeles, oameni buni? S-ar putea să vină pădurarul şi la noi, să-i dea pe toţi afară.
Să spună acestui popor, dacă mai e popor, că plevuştile, ori pesediste, ori liberale, nu trebuie să mai înoate în apa acestei ţări tragice. Că, dacă o fac, este pentru că unii de pretutindeni sunt foarte interesaţi de această graniţă fragilă a Europei.
S-ar putea, şi eu numai în clipa aceea mai sper, ca într-o zi, într-o luminoasă şi românească zi, să vină Pădurarul. Şi să-i dea afară pe toţi, să fim, în sfârşit, liberi.
P.S. Între timp, a fost şi Ziua Naţională, 1 decembrie, ziua Unirii celei Mari. Cum am trecut-o? Dacă tot am luat-o cu bancurile vechi şi bune, vă mai amintesc unul şi-l adaptez. Radio Bucureşti: „Atenţiune, stimaţi ascultători, la al cincilea semnal, va fi Ziua Unirii. Bang, bang, bang, bang, bang. A fost Ziua Unirii. Acum întoarceţi-vă la războiul vostru”.
Nicolae Dan Fruntelată / UZPR
