În 11 iunie 2020 se împlinesc 156 de ani de la nașterea lui Richard Strauss (11 iunie 1864, München–8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen).
Postwagnerian, legat de autorul Tetralogiei prin structuri armonice, cromatice, elemente de orchestraţie, dar şi prin aspiraţiile tematice, Richard Strauss păşeşte hotărât în secolul XX, anticipând cu câteva decenii experienţe de limbaj moderne. De aceea nu este nici o noutate că ascultându-l și reascultându-l astăzi, constați încă o dată cât de modern sună muzica lui și că, mereu, mai ai câte ceva de descoperit, un pasaj pe care poate l-ai trecut cu vederea. Parcursul creator al compozitorului german este, și el, edificator, iar caracterizarea pe care și-a făcut-o singur, elocventă chiar pentru felul în care Richard Strauss înțelegea actul creator. Nu a exagerat niciodată forțând elemente de limbaj care să-l transforme într-un avangardist, dar a fost perfect conștient de deschiderea pe care o producea la finalul unui veac atât de complex. „Muzica mea este muzica secolului al XX-lea, a unui german elin”, rostea, fără nici un orgoliu, Richard Strauss. Curios însă, el este un compozitor al veacului al XX-lea mai ales prin lucrările compuse la sfârşitul secolului al XIX-lea, poemele simfonice Din Italia (1886), Don Juan (1888), Macbeth (1888–1889), Moarte și transfigurație (1889–1990), Till Eulenspiegel (1895), Așa grăit-a Zarathustra (1896), Don Quijote (1898), O viață de erou (1899), și mai puțin prin cele din primele decenii ale secolului al XX-lea, în care e evidentă o nostalgie neoclasică sau conturarea unui stil neobaroc, ca în operele Cavalerul rozelor (1909–1910) și Ariadna la Naxos (1911–1912).
Educat în spiritul muzicii clasice germane, cu oroarea faţă de Wagner pe care o aveau iubitorii armoniei clasice, Richard Strauss devine repede un mare admirator al lui Wagner. „Copilăria nu lăsa să se prevadă destinul său atletic”, scrie Émile Vuillermoz, referindu-se la forţa creaţiei straussiene, la vitalitatea acestei muzici: „Până în ultima lui clipă, acest patriarh de 85 de ani va fi mânuit cu dezinvoltură măciuca lui Hercule.” Vitalitate care provine, desigur, din experienţa wagneriană asimilată.
Aleg un singur exemplu dintre poemele simfonice ale lui Richard Strauss, Also sprach Zarathustra (Așa grăit-a Zarathustra), întru totul semnificativ pentru felul în care compozitorul german face, conceptual dar și stilistic, trecerea de la muzica romantică, ce dominase veacul, la epoca modernă. Desigur, Richard Strauss nu se desparte complet sau violent, prin negație, de formele muzicale dominante încă, ale romantismului (ar fi fost imposibil, aflându-se în admirația lui Wagner), dar există aici un „limbaj abstract” și mai ales un mod de a concepe desfășurarea muzicală care îl apropie de experiențele secolului următor. Tot aşa cum textul filosofic al lui Nietzsche are, în Aşa grăit-a Zarathustra, un aspect mai degrabă poematic, muzica poemului simfonic al lui Richard Strauss e o interpretare liberă, un ecou liric al ideilor din cartea filosofului german. Terminat în 1896 şi prezentat la Frankfurt pe Main (27 noiembrie 1896) sub bagheta compozitorului, Aşa grăit-a Zarathustra, op. 30 este o fantezie simfonică, purtând indicaţia „liber după Nietzsche”. Cine va dori să găsească neapărat o „filosofie muzicală” va fi dezamăgit; poemul lui Richard Strauss este un amplu tablou sonor inspirat de lucrarea lui Nietzsche, un tablou al naturii, al raportului dintre om şi natură, în care încercarea de a afla noi forme de exprimare rămâne esenţială. Programatismul acestei muzici trebuie şi el privit cu precauţie; nu o naraţiune sonoră doreşte compozitorul, nu o înlănţuire de episoade anecdotice, ca, de exemplu, în Till Eulenspiegel, compus în anul precedent, ci câteva „trăsături expresive şi maiestuoase”, în bună măsură enigmatice, evocând metabolismul complicat al unor contraste (umbră şi lumină, „bucurii şi pasiuni” lângă „cântecul funebru”, bine şi rău, divinitate şi negare a divinităţii, euforie şi deznădejde, păcat şi castitate, credinţă şi renegare, singurătate absolută şi coborâre în mijlocul mulţimii, ascensiune şi declin etc.). Contrastele nu vor fi totuşi foarte puternice în muzica lui Richard Strauss. Ele se păstrează într-un plan secund, referenţial, de unde, poate, impresia de meditaţie filosofică, în care totul curge, sugerând fluiditatea gândului. Nu un portret al Supraomului vom avea de întâlnit în acest amplu poem simfonic, deschis cu acel celebru tablou al răsăritului de soare, explozivul motiv în Do major, care trimite fără îndoială la Wagner, ci o succesiune măiastră de „strofe” lirice, contrazicând în bună măsură măreţia primelor imagini. Această atmosferă „nebuloasă” a creat probabil şi reacţia de respingere, de descumpănire cu care a fost primit poemul la Viena, unde, amintea Hugo Wolf, nu a avut decât un „succes de ilaritate”.
Programul unei lucrări simfonice, spunea Richard Strauss, nu este „o simplă descriere fizică a unor fapte precise de viață. Acest lucru ar veni în contradicție cu spiritul muzicii”, care impune o „formă determinată”. „Ideile noi, adăuga compozitorul, trebuie să-și caute forme noi.”
Răsăritul de soare în viziunea lui Richard Strauss (începutul poemului simfonic Așa grăit-a Zarathustra): Sehr breit (Largo di molto), Do major. Pe fundalul armonic creat de orgă, contrabași și contrafagot, 4 trompete în Do intonează la unison un motiv de trei note (do-sol-do), în piano, urmate de acordurile forte ale orchestrei și bătăile de timpane, crescendo de la forte la fortissimo. Motivul revine la trompete, „urcând” parcă (mezzoforte, apoi forte) precum soarele deasupra orizontului. Motivul este dezvoltat apoteotic de întreaga orchestră, cu partida de corni suplimentată (6 corni) și două tube, până la acordul fortissimo, Do major, ținut lung de orgă după ce orchestra tace. Motivul a devenit foarte popular după ce a fost preluat în muzica filmului 2001: O odisee spațială (1968) de Stanley Kubrick.
Costin Tuchilă
