Între prozatorii autentici și robuști pe care i-a dat Romanațiul, dl DUMITRU CONSTANTIN (n. 20 ianuarie 1945, București, copilăria în satul Mirila – com. Bobicești, Romanați/Olt), absolvent al Filologiei bucureștene (1968), a desfășurat o îndelungată activitate în presă, lucrând la „Lumea” (1968-1992), apoi la „Adevărul” (1992-2006), „Agerpres” (2007-2009), colaborând cu rubrici permanente la „Săptămâna” lui E. Barbu (1971-1975), la „Flacăra” lui A. Păunescu (1976-1985), zece ani la Radio „România Actualități” și Radio „România Tineret”, la „Cotidianul” (2010-2022) ș.a. Este autorul unor volume de publicistică, apărute în 1983 („Miliardarii și mizeria lor morală”), 1985 („Mondo umano?”), 1986 („Miliardarii, magii banilor murdari”) și 1989 („Procesul mercenarilor”). A tradus, împreună cu Doina Cioiu, „Enola Gay” de Gordon Thomas și Max Morgan-Witts (1983) și, împreună cu Stelian Țurlea, „America celor trei asasinate” (1982).
Student fiind, a debutat în „Luceafărul” (1968) și a publicat proză în „Flacăra”, „Luceafărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Clipa”, „Pro Saeculum”, „Antiteze”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Primul volum de beletristică, „Cocoșul, cazanul și cerul” (2019), cuprindea nouă bucăți de proză scurtă, recomandând un prozator care, deși publicase prima povestire, „Echinocțiul de primăvară”, în 1978 („Flacăra”, 30 noiembrie), urmându-i altele în „Luceafărul”, revine – după „o pauză lungă, nu la scris, ci la publicat”, – la o mai statornică preocupare de a se face cunoscut și ca prozator. Încredințându-i într-o bună zi scriitorului Dumitru Radu Popescu povestirea „Fulgul de nea din Betleem”, autorul a fost sunat de marele prozator și îndemnat cu „Bătrâne, apucă-te și scrie proză!” „Așa am ajuns să am naș, dar literar, naș cu care mă mândresc”, scrie dl Dumitru Constantin într-o tabletă de început „Recidivă literară…”, mulțumind celor ce au crezut în povestirile sale, începând cu volumul din 2019 și continuând cu pregătirea pentru tipar a celui de-al doilea.
„VÂNĂTORII STAFIEI SONORE” (editura „SemnE”, București, 2022, 188 p.) este prefațat de regretatul Dumitru Radu Popescu, care observă destul de exact că „publicistul Constantin Dumitru și prozatorul Constantin Dumitru sunt două nume care formează, fie într-o mitologie terestră, fie într-o mitologie astrală, un singur scriitor DUMITRU CONSTANTIN!”. În prefața „Îi plac vorbele lui Blaga”, desigur cele privind „Eternitatea (care) s-a născut la sat” și despre „Eternitatea Sufletului Românesc”, D. R. Popescu constată că „lumea luminoasă, sau mai puțin luminoasă” pe care o dezvăluie proza lui Dumitru Constantin este una a unui areal romanațean bine cunoscut autorului, care și-a făcut liceul la Balș, în județul Olt (fost Romanați), absolvit în anul reorganizării teritoriale din 1968. Neavântându-se în politică și „fără să-și plece fruntea în fața rațiunii sterile a lingușirii minciunilor”, prozatorul „a trăit dincolo de bani, niciodată străin de propria sa bucurie scriitoricească!”
Totodată DRP observă că truditorul publicist de dinainte și de după 1989 „a rămas închis în psihologia sa etnică, de fiu dă țărani, școlit prin Balșul său etern, și prin Bucureștiul iubit!… Viața liniștită, uneori șchiopătoasă, culmea, îl încarcă electric! Nu-i plac ipotezele apocaliptice, nici timpul limfatic! Își iubește părinții, aflați în cimitir, nu-și uită satul, și are încredere în viitorul plaiurilor danubiano-pontice… Rămâne indiferent în fața unor sforțări ale apelor de a se întoarce la izvoarele care le-au umflat pozânarele! Eu am încredere în inima și creionul prozatorului și publicistului Dumitru Constantin.”
*
L-am cunoscut pe autor, recent, la 29 aprilie 2023, cu prilejul lansării romanului de sertar „Pacient în Galapagos” („Actual”, Cluj-Napoca, 2022), al criticului și istoricului literar Pompiliu Marcea, în sala Perpessicius a Muzeului Literaturii Române, manifestare la care a prezentat un material tocmai publicat în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, evocând, în calitate de nepot al scriitorului (dinspre soție, originară din Leotești-Balș), aspecte din viața și opera celui dispărut, în condiții încă neelucidate, în urmă cu 38 de ani (27 martie 1985). Să reamintim contribuția decisivă a fiicei scriitorului, Dr. Corina Mădălina Millo Marcea, rezidentă în Washington D.C., care s-a îngrijit de editarea romanului postum și, împreună cu nepoții din Gorj, de organizarea manifestării de la MNLR, o acțiune reușită de „recuperare” a unui prețios document literar și de redimensionare a personalității scriitoricești și umane a lui Pompiliu Marcea, „universitar de atitudine” și spirit „pandur” (Ș. Cioculescu) în critica și istoria literară românească din deceniile VII-IX ale secolului trecut.
Preț de câteva ore m-am întreținut, la București, cu publicistul și prozatorul Dumitru Constantin, vorbind, între altele, despre Balșul de altădată, în care eu însumi urmasem vreo câțiva ani de școală generală, VII-VIII (1963-1965) și liceul teoretic (1965-1969), făcând parte din prima promoție cu 12 clase, de după război. Am cunoscut așadar foarte bine orașul de provincie de pe Olteț, situat cam la jumătate distanță de Craiova și Slatina, a cărui topografie, inclusiv cu localitățile dimprejur, o regăsesc ușor în povestirile absolventului de liceu teoretic din 1963.
Cele cinci povestiri evocă aspecte, oameni și întâmplări din viața satului (uneori, cu unele deplasări spre Capitală), pe parcursul unui secol întreg. Iată, bunăoară, ultima proză, deloc idilică și paseistă, care dă și titlul cărții „Vânătorii stafiei sonore”, dedicată lui D.R. Popescu „«nașul» meu literar”, în care apare personajul „Decoratul”, pe numele real Vasile „Ghe” Manea, locuitor al unui sat din apropierea șoselei Craiova-Slatina, Mirila, foarte apropiat de Balș. „Decoratul” a fost în 1877-1878 furier la Compania I – Balș a Batalionului Romanați din Regimentul 3 Dorobanți cu sediul la Caracal, reședința județului Romanați. A luptat dincolo de Dunăre la Lom-Palanca, apoi la Rahova, a participat la atacurile de la Smârdan și Plevna, în final fiind decorat prin decret semnat de principele Carol I, viitorul rege din 1883. Își purta cele șapte decorații pe pieptul unei uniforme ponosite, îmbrăcând-o de Paști, de Crăciun și la alte sărbători, ba chiar cu prilejul vestitului Bâlci de la Balș organizat de Sfânta Mărie Mică. Era cunoscut și în satele din apropiere cu numele de „Decoratul” (mai avea unul din Leotești, Ilie Chinezu, cinci decorații!). Locuind în apropierea Pădurii Saru de la câțiva kilometri de Balș, la poalele unui deal, în casa lui „Decoratul” se strângeau anual, pe vreme de iarnă, tineri din cele trei cătune legate între ele, Mirila, Leotești și Belgun (comuna Leotești), alcătuindu-se două echipe, una din Mirila, alta din Leotești a verilor Mârțan (totul pornind de la „vântul” tras de un anume Sandu Mârțan, care a stins lampa de petrol din camera Decoratului, fapt hilar în mentalitatea sătenilor. Întrecerea de „a stinge lampa în camera Decoratului” în acest fel nostim, printr-un „concurs de «pârțâit», – miza fiind câștigarea de către concurenți a unei cantități de băutură și petrecere în serile lungi de iarnă, – îi preocupă ani la rând pe țăranii care nu au altă distracție decât să bea vin și să mănânce boabe fierte și floricele, jocurile de cărți nefiind practicate pe atunci. Autorul insistă cu amănunte de topografie, de comportament și psihologie colectivă, reliefând aspecte din lumea satului oltean, povești care de care mai impresionante, precum în aceeași proză obiceiul fetelor de a „fugi” de acasă cu flăcăul iubit. Cazul Anicuței lui Gae, care, la un concurs al „pârțanilor”, „fuge” cu George al lui Bătăgui, tatăl de neînduplecat, reeditează povestea arhicunoscută a lui Romeo și Julieta. Grație intervenției diplomatice a preotului Gâlcescu, lucrurile se rezolvă, dar, odată lămurit, înverșunatul Bătăgui face, din pricina bucuriei revărsate, o comoție cerebrală și moare în brațele norei și fiului. Povestea se petrece pe la 1900, când, la 1 noiembrie, are loc sfințirea noii biserici din Leotești, de către episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului, eveniment „încheind bine acest veac”. „S-a sfârșit anul și, odată cu el, veacul, lăsând amintiri deosebite locuitorilor din cele trei sate” despre sfințirea bisericii de pe „ulița principală, care, din șoseaua națională, trece prin fața bisericii, iar de acolo mai departe, spre Belgun-Bobicești…” Nu chiar departe se aflau și alte localități (Oboga, Iancu Jianu, Bobicești, Morunglav, Bechet, Moronești, Braneț, Spineni, Vârtina, Pădurea Saru, Găneasa etc.), ba chiar sfintele mănăstiri de la Călui, Pârșcoveni și Brâncoveni. Tot în acel amurg de veac, cu boieri ca Nae Soreanu, aflăm de o tâlhărie în Pădurea Sarului, fiind asasinați boierii dintr-o caleașcă ce veneau de la Craiova și mergeau de Sărbători la Slatina. Numele unui haiduc precum Constandin intrase mai de mult în folclorul din părțile Oltețului.
Totul este povestit cu imparțialitate, într-un registru epic firesc cât mai plauzibil, fără ironii și excese sarcastice la adresa flăcăilor ce se distrează astfel, într-o comunitate cu orizont închis, imaginea satului țintind monograficul iar intenția autorului fiind de a nu „literaturiza”, ci de a fi convingător. Umorul, cât este, izvorăște și el la fel de firesc din fapte și mentalități, prozatorul păstrând un anume echilibru între ludic și grav, între observația comportamentală și reflecția auctorială.
Satele acestea din arealul Balșului vor face apoi față provocărilor dramatice din noul secol XX: războaiele balcanice, Războiul de Reîntregire și, apoi, al Doilea Război Mondial (Decoratului îi vine din război feciorul Ilie, decorat cu „Crucea Comemorativă de Război 1916-1918” și „Virtutea Militară de Război cl I”, atribuită prin decret regal de Ferdinand), obolul dat de lumea satelor Mirila, Leontești și Belgun fiind de 103 eroi căzuți la datorie, pomeniți de părintele Gâlcescu. („Vânătorii stafiei sonore”, 136-185).
Iar după acești ani, peste țară, deci și peste sate, se abate o altă nenorocire: epoca de comunizare forțată a României, cu teroarea instituită de Securitatea bolșevică. De-a dreptul mișcător este cazul tinerilor elevi din orașul Balș, Ileana și Mihai, acuzați de acra dirigintă a fetei, „tavariscea” Larisa Vavrilovici, profesoară de rusă, de „imoralitate”. Fata va fi transferată forțat la Liceul „Radu Greceanu” de la Slatina, iar fratele ei va fi arestat și exmatriculat din facultate pe imaginare motive politice. Tinerii, dovedind sentimente curate și seriozitate, vor termina facultăți, fiind repartizați la Craiova, el profesor de franceză la „Frații Buzești”, ea cardiolog la Spitalul Județean și lector universitar. Legătura cu Balșul nu și-o uită, aici având loc cununia (iar petrecerea la „Minerva”, în Craiova), la biserica de peste pod, în apropierea parcului, floarea mov din pieptul mirelui și cocarda sclipind deosebit dând titlul povestirii, plină și de alte fapte și personaje, ca frizerul Jean, nea Niță, ori securistul Gianu Bărboi zis Puță, exemplu de turpitudine și abuz ilustrând epoca aceea a stalinismului și anii de după moartea Tătucului. Ca și în alte povești, autorul își urmărește personajele cu anumită simpatie, reliefând calități și defecte, dincolo de a idealiza, păstrându-se în cadrele unui neo-realism autentic, ce reușește a ne reda așa cum a fost lumea satelor și a Balșului de altădată. Multe personaje recunoaștem și noi, precum profesorii „tavariscea” Larisa Vavrilovici (Gavrilovici, n.n.), Marin Simion de geografie (o excursie asemănătoare am făcut și noi, la Ada Kaleh, plimbându-ne pe strada Ezarzia plină cu dulciuri și miros de cafea la nisip), profesorul de educație fizică Ilie Bomboe (Surugiu, n.n., care ne-a alergat pe baza sportivă și pe o miriște până leșinam și câtorva ne-a administrat palme după cap, văzându-ne fumând în parc), profesorul de română Ioan Bărbulescu, directorul liceului Radu Ionescu (Negreanu, n,n.), directorul adjunct al spitalului, medicul Vlad Stăncioiu (în acest spital am fost operat de hernie), celebrul birjar al orașului Ștefan Mogoe/Etien Etranjieru cu lung stagiu în Franța (de la care învață franceză tânărul Mihai, viitorul profesor), lăutarii Cinciulești… Apoi, întreaga topografie a acestui „oraș altfel calm” (strada principală care vine de la Slatina și merge la Craiova, panta de la Spineni și podul de cale ferată, piața, biblioteca, școlile, podul de fier de peste Olteț, spitalul, miliția, catedrala de la capul podului înspre gară, monumentul, parcul, cimitirul, centrul raional, fabricile etc.), în care se simțea „o teribilă forfotă subterană” (mai ales la frizerie, loc de colportare a noutăților), de la un timp străzile și instituțiile umplându-se „de portretele lui Stalin, «părintele popoarelor» și de lozinci spânzurate” ce preamăreau URSS „eliberatoarea de sub jugul hitlerist”, cu defilarea obligatorie de la 23 August – „samaia balșaia naționalnâi praznic nașevo naroda”… („Cocarde cu mușcate mov”, pp.59-117).
Povestitorul evocă o lume apusă, dar nu nostalgic, ci la un mod neutru, intenția nefiind spiritul participativ ci o anume precizie, obiectivitate, în general acea „autenticitate” oricât de prozoasă și „bolovănoasă” ar fi ea, de unde culoarea locală a acestor proze, cu episoade hazoase, hilare, frizând o mentalitate anume, veche, azi considerată „inadecvată”. Umorul vine de la sine, din realitatea povestirilor, autorul, cunoscător bun al lumii rurale, intrând în spiritul mentalității populare și oferindu-ne „felii de viață”, din diferite etape ale existenței rurale. Niște episoade comice, de o anecdotică histrionică, cu un porc livrat la București, la o adresă greșită, „cu vreo doi ani înainte de răzmerița din decembrie 1989”, sunt de un umor teribil, cum plin de un haz rămas fără „explicații” este proza care deschide culegerea, „S-a furat butoiul cu vin, nu mireasa” (pp.13-40).
Ciudățenii și tot felul de „minuni” care rămân fără „rezolvare”, inexplicate, sunt menite a da seama de un ethos popular în care legendele se nasc ușor, precum în cazul „vânării stafiei sonore”, al „tâlhăriei” la drumul mare din Pădurea Sarului sau al „bubuiturii” puternice de aici, care zguduie satele dimprejur…
Deși a trăit în această lume, autorul repertoriază, uneori episodic, întâmplări și oameni dintr-o lume care, în mare, nu mai este aceeași, salvând în acest fel „epopeea” satelor dimprejurul Balșului și lumea acestui mic oraș de provincie, în care nu prea se petrece nimic, dar tocmai prin aceasta având o viață mai așezată, mai conservatoare, mai închegată etnic și social. Noul regim comunist vine să accentueze cenușiul în care se scaldă urbea de pe Olteț, împărțind lumea în „delatori” și „rezistenți”, între opresori (capabili de abuzuri inimaginabile) și oameni care se feresc și de umbra lor pentru a nu avea…probleme cu ochii vigilenți al poliției politice (cazul familiei Țârcovnicu, cu cei doi copii abuzați ideologic), când incriminarea originii sociale era politică de stat. Am trăit acele vremuri, acolo, știm cum a fost mutilat orașul sub Stalin și în post-stalinism, până către sfârșitul deceniului al 7-lea al secolului trecut, cu pâinea pe cartelă și draconica supraveghere polițienească.
Dar nici vremurile din postcomunism nu sunt idilice, proza „Exclus pe datorie”, cu acțiunea într-un București al emancipărilor postrevoluționare, fiind una de moravuri, evocând învârteala unui „cavaler al plăcerilor plătite”, știind să le facă pe femeile care-l caută „revisante”, prin ședințe de masaj (un fel de Jean-frizerul, alias Don Quijote balcanic)… Sau evocarea cu biografeme din povestirea „Lungul solstițiu de vară” trimițând la un posibil „Jurnal al întâlnirilor ratate” (pp. 118-135).
*
Dincolo de considerentele lui Dumitru Radu Popescu, care vedea în prozatorul Dumitru Constantin un creator de viață căruia „îi plac vorbele lui Blaga”, putem spune că acesta nu creează în spirit „mitologic”, abstract, visând la transcendentul „care coboară” și la „eternitatea” ethosului românesc, dimpotrivă, scriitorul cultivă povestirea ca o formă de proza care-l include. Lumea despre care scrie este una depășind secolul și pe care o cunoaște la sursă, atât ca relief geografic cât mai ales ca umanitate exprimând mentalități și tipologii, în varii contexte politico-sociale. Iar viziunea este autentică, demistificant-sămănătoristă, chiar de un neorealism apăsat pe alocuri, cu cruzimi și asperități, dând o puternică impresie de viață. Scriitorul, „recidivând” cu talent convingător și fiind pe drumul cel bun, îi apare prozatorului DRP „închis în psihologia sa etnică, de fiu de țărani, școlit prin Balșul său etern, și prin Bucureștiul iubit!”
Bine ar fi dacă următoarea culegere de povestiri ar opta pentru o lume sau alta, altfel zis pentru „satul oltean” sau pentru Capitală. În ceea ce ne privește, credem că, odată situat în această geografie literară a Romanațiului, prozatorul nu are decât să-i ducă până la capăt tabloul, imaginile, reliefările, sensul, semnificațiile, cu atât mai mult cu cât acest spațiu deluros-campestru, prin care curge Oltețul, aproape imperceptibil, a fost mai puțin cartografiat cu mijloace literar-artistice, ceea ce constituie un atu pentru demersul original al prozatorului Dumitru Constantin.
Zenovie Cârlugea