În prezent nu există un consens cu privire la noțiunile de CULTURĂ și CIVILIZAȚIE. În funcție de țară, în funcție de savanții care au studiat problema, definițiile se schimbă și, în cele din urmă, nu mai știm care noțiune o cuprinde pe cealaltă, care noțiune are cea mai largă sferă de cuprindere?
Potrivit lui Arnold Toynbee „O civilizație este o societate care progresează dincolo de condițiile materiale și economice, dezvoltând o organizare politică, socială și culturală complexă” având deci un câmp semantic mult mai larg decât cultura pe care o include.
În „The Clash of Civilizations” de S. Huntington, care citează o serie de savanți, el ajunge la concluzia că „o civilizație reprezintă cea mai mare entitate culturală. […] O civilizație este astfel cel mai înalt mod de grupare și cel mai înalt nivel de identitate culturală de care oamenii au nevoie pentru a se distinge de alte specii. Este definită atât prin elemente obiective, cum ar fi limba, istoria, religia, obiceiurile și instituțiile, cât și prin elemente subiective de autoidentificare. Identitatea are niveluri diferite […]. Civilizația căreia îi aparține este cel mai larg nivel cu care se identifică (persoanele). […] Civilizațiile sunt cele mai mari „noi” și se opun tuturor celorlalți, „ei”. (S. Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor” Edițiile Odile Jacob, 1997, pagina 40.) In comparație cu „cultura”, civilizația este cea care stabilește valorile societății și a comunității naționale pe care o reprezintă.
În ceea ce privește numărul de civilizații, este un haos total. Quigly reține 16, (plus 8, eventual), Toynbee 23, Spengler 8, Bagby 9, Braudel 9, Melko 12, dintre care 7 nu mai există etc. ! (idem, pagina 42). Unii cercetători consideră că civilizația ortodoxă rusă este diferită de civilizația creștină bizantină și occidentală. Cât despre Huntington, el definește 7 civilizații:
1. Chineză
2. japoneză
3. Hindu
4. musulmană
5. Occidentală
6. America Latină
7. Africană (dacă este posibil)
În același timp, ridică problema civilizației evreiești, pe care o consideră (cu Toynbee) o „civilizație oprita”. (idem, nota pagina 42). Cred că civilizația evreiască nu este „oprită”, ci a fost subsumată și acum este parte integrantă a civilizației occidentale, întrucât Tora este o parte esențială a Bibliei (Vechiul Testament) fiind cea care stabilește valorile esențiale ale civilizației și formează baza civilizației occidentale, evoluând odată cu civilizația Occidentului, civilizația Occidentală însăși fiind numita „iudeo-creștină”.
Acum, statele naționale sunt principalii jucători pe scena internațională. Recent, s-a observat o renaștere a sentimentului național, legat de un sentiment religios tot mai puternic. Potrivit lui H. Kissinger, citat de S. Huntington, „sistemul internațional al secolului XXI va include cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, China, Europa, Japonia, Rusia și, probabil, India, care aparțin la cinci civilizații puternice, diferite ! În lumea nouă, politica locală va fi etnică, iar politica globală va fi civilizațională. Rivalitatea dintre marile puteri va fi înlocuită de ciocnirea civilizațiilor.” (idem, pagina 20).
Propunerea de Constituție europeană, cunoscută oficial drept „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa”, a fost elaborată la începutul anilor 2000. Acest text a avut ca scop simplificarea și armonizarea diferitelor tratate europene existente. Cu toate acestea, nu a fost niciodată ratificată din cauza respingerii la referendumurile din Franța și Țările de Jos din 2005.
Este adevărat că propunerea de Constituție europeană, întocmită în 2004 de Convenția Europeană, se referea la rădăcinile iudeo-creștine ale Europei. În preambulul proiectului de Constituție se afirma că Uniunea Europeană „se întemeiază pe valorile universale ale demnității umane, libertății, egalității, solidarității și democrației, valori comune statelor membre și moștenite din bogata lor moștenire spirituală și morală, în special a religiei creștine. Moștenirea culturală și istorică a Europei este puternic influențată de valorile și tradițiile iudaismului și creștinismului”.
Această referire la rădăcinile iudeo-creștine ale Europei și la valorile acesteia a stârnit o dezbatere importantă. Unii au văzut-o ca pe o recunoaștere importantă a identității și istoriei Europei, în timp ce alții s-au temut că ar submina secularismul de stat și libertatea de conștiință.
Fie că vrem să includem acest lucru în texte, fie că nu, adevărul este că Europa se întemeiază pe valorile rezultate din civilizația iudeo-creștină. Este o civilizație care a început cu Revelația Abrahamică a Dumnezeului unic, apoi cu apariția Torei (Vechiul Testament), la care s-a adăugat stratul grecesc cu filozofia, matematica, arta, etc., apoi stratul roman, cu organizarea statală, universalismul, arta și sistemul juridic. Odată cu creștinarea statului (Edictul de la Tesalonic în data de 27 februarie 380), romanii au răspândit această civilizație în toată Europa. Acest lucru a făcut posibilă crearea unui spațiu unic, coerent, cu aceleași valori, aceleași legi, aceleași tradiții istorice, de la Ierusalim la Londinis și de la Ulpia Trajana la Corduba, un fel de Uniune Europeană „avant la lettre”.
Odată cu timpul și migrațiile, popoarele și populațiile „barbare” s-au stabilit în Europa, aducând cu ele diferite tradiții, legende fondatoare, religii, obiceiuri și cutume, devenite „naționale”. Prin stabilirea în teritoriul european, în timp, acestea s-au creștinat, au adoptat religia și valorile iudeo-creștine, cu diferențe culturale conforme cu propriile tradiții și specificități. Astfel, Europa a devenit un spațiu multicultural, în cadrul unei civilizații unice, iudeo-creștine, numită și „occidentală”, pentru că civilizația este forma supremă care poate cuprinde diferite culturi. Astfel, în contextul unei societăți multiculturale, dar cu o singură civilizație dominantă, nu există conflicte între valorile promovate de culturile din alte țări aparținând aceleiași civilizații. La asta se referea De Gaulle când spunea despre imigrația în Franța: „Evident, atunci când monarhia sau imperiul a unit Alsacia, Lorena, Franche-Comté, Roussillon, Savoia cu Franța, țara Gex sau comitatul Nisa, am rămas printre albi, printre europeni, printre creștini. …. Suntem înainte de toate un popor european de rasă albă, cultură greacă și latină și religie creștină. Crezi că organismul francez poate absorbi zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane și poimâine patruzeci?”
Valorile civilizației iudeo-creștine occidentale și ale civilizației islamice diferă din cauza contextelor lor istorice, culturale și religioase distincte. Iată o prezentare generală a acestor diferențe.
Civilizația Occidentală iudeo-creștină
Civilizația islamică
1. Libertatea individuală, liberul arbitru
Politică: Accent pe democrație, drepturile omului și libertățile individuale.
Egalitatea de gen, egalitatea și libertățile minorităților.
Religioase: libertatea religiei și conștiinței, libertatea de exprimare.
Accentul pus pe individ și libertatea acestuia de a gândi și de a acționa.
Sistemul democratic ca organizare de stat.
Supunerea față de Dumnezeu (Allah)
Monoteism strict: Credința islamică se bazează pe supunerea totală față de Allah, Coran și Hadiths (cuvinte și fapte ale profetului Mahomed), interzicerea blasfemiei și a caricaturii. Rolul secundar al femeii, interzicerea minorităților sexuale.
Sharia: Legea islamică care ghidează toate aspectele vieții, atât personale, cât și comunitare.
Accentul pus pe comunitatea musulmană globală (Ummah) și importanța solidarității și unității comunitare).
Sistemul ierarhic în organizarea statului.
2. Raționalism și știință
Raționalismul: moștenirea filozofiei grecești și a Iluminismului, importanța rațiunii și a scepticismului.
Știință: Avansarea științei și tehnologiei, promovarea metodei științifice.
In educație
Accentul este pus pe credință și revelația divină care trebuie să fie sursele cunoașterii și adevărului.
Interdicția de a preda anumite teorii științifice contrare Coranului.
3. Secularismul
Separarea Bisericii și Statului, importanța secularismului în instituțiile publice Justiția socială
Importanța justiției sociale, cu accent pe eliminarea sărăciei și a nedreptății.
Justiția Socială
Importanța justiției sociale, cu accent pe eliminarea sărăciei și a nedreptății.
Islamul este religie de Stat.
Aplicarea justiției conform principiilor Sharia.
4. Etică și morală Iudeo-creștină: influențată de învățăturile Bibliei, în special de Vechiul și Noul Testament.
Valori specifice: respect pentru viață, caritate, compasiune și iertare.
Islamic: Inspirat de Coran și Hadith, punând accent pe dreptate, milă, onestitate și smerenie.
Valori specifice: rugăciune (Salah), post (Sawm în timpul Ramadanului), pelerinaj (Hajj) și mărturie de credință (Shahada).
5. Economia de piață
Capitalism, piață liberă, importanța inițiativei individuale și a antreprenoriatului.
Familia și societatea
Importanța familiei, a rolurilor tradiționale de gen și a valorilor conservatoare. Respectul pentru bătrâni și autoritatea părintească.
Comparând cele două civilizații, constatăm diferențe esențiale:
Libertate și secularism vs. Supunerea și legea religioasă: civilizația occidentală pune un accent puternic pe secularism, libertatea individuală (liberul arbitru) și responsabilitatea care vine cu aceasta, în timp ce civilizația islamică apreciază supunerea față de Dumnezeu și aplicarea legii religioase (Sharia) în toate aspectele vieții. „Cuvântul Islam în limba arabă înseamnă supunere sau predare (față de voința lui Dumnezeu). În context religios, Islamul se referă la supunerea față de voința lui Allah, singurul Dumnezeu, în vederea obținerii păcii și mântuirii. Astfel, Islamul semnifică nu doar o religie, ci și o atitudine de devotament și obediență față de divinitate.” (Chat GPT)
Raționalism vs. Credință: Occidentul prețuiește raționalismul și știința, în timp ce islamul subliniază credința și revelația divină ca surse de cunoaștere și adevăr.
Individ vs. Comunitate: Occidentul promovează individualismul și autonomia personală, în timp ce Islamul prețuiește comunitatea (Ummah) și solidaritatea.
Etică și moralitate: Cele două civilizații împărtășesc valori morale comune precum respectul pentru viață, caritatea, compasiunea și iertarea, cu unele diferențe esențiale, deoarece sursele acestor valori diferă (Biblia vs. Coran). Astfel respectul pentru viață este interpretat diferit, deoarece în unele societăți islamice (Iran, Frăția Musulmană etc.) sinuciderea sau omuciderea sunt autorizate atunci când vine vorba de combaterea infidelilor și a blasfematorilor (hulitorilor), împotriva cărora nu este posibilă iertarea. A muri apărând credința poate fi considerat un act de martiriu (shahid), iar grupuri teroriste precum Al-Qaeda sau Daesh (ISIS), Hamas, Hezbollah și alții, au propagat o interpretare distorsionată a islamului pentru a justifica sinuciderea (prin atacuri sinucigașe) și omuciderea (prin jihad) a celor pe care îi consideră a fi necredincioși sau apostați.
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/parlamentul-din-irak-vrea-sa-dea-o-lege-care-permite-casatoria-fetelor-de-la-9-ani-2890303
Din aceste câteva considerații generale, putem observa o diferență flagrantă (chiar o opoziție) între valorile civilizației occidentale și cele ale civilizației islamice.
Asta nu înseamnă că o civilizație este superioară celeilalte, pentru că toate civilizațiile sunt egale și nu există civilizație „superioară” sau „inferioară”. Există doar civilizații diferite, care au apărut și s-au dezvoltat în condiții diferite, în diferite regiuni ale globului. Dar aceasta presupune că între aceste civilizații există o distanță geografică și în regiunile în care sunt dominante, reprezentanții altor civilizații trebuie să respecte reguli speciale.
În acest scop, civilizația islamică a inventat regimul „dhimmi”. Era o structură juridică și socială complexă care urmărea integrarea nemusulmanilor în societățile islamice, menținând în același timp o ierarhie între musulmani și non-musulmani. Deși acest sistem a permis o anumită coexistență și toleranță, a inclus și elemente de discriminare și inegalitate juridică. Reformele moderne din majoritatea țărilor musulmane au abandonat parțial aceste distincții în favoarea principiilor cetățeniei universale și egalității în fața legii. Dar în multe țări cu majoritate musulmană, non-musulmanii se pot confrunta în continuare cu discriminarea juridică și socială, în ciuda reformelor moderne (Iran, Pakistan, Afganistan, Arabia Saudită, Algeria, Emiratele Arabe Unite, Iordania și altele).
Există așadar o mare dificultate în a face ca două civilizații cu valori diferite, uneori contradictorii, să coexiste pe același teritoriu. O societate poate fi foarte bine „multiculturală”, dar nu „multicivilizațională” fără să existe conflicte între comunitățile care le reprezintă.
Astfel, în Franța (de ex.) până prin mijlocul secolului XX era o societate multiculturală, dat fiind că existau comunități importante de imigranți polonezi, italieni, spanioli, portughezi care s-au integrat perfect în societatea franceză, fără a crea tensiuni sau conflicte, deoarece respectau aceleași valori, și chiar dacă tradițiile și cutumele lor erau puțin diferite, nu intrau în contradicție cu cele locale, ci erau practicate în comun cu populația de baștină a locului.
Fără a face vreun elogiu religiei, trebuie să menționăm că istoria franceză a creat peste 4.000 de localități care au în numele lor particula “Saint” (Sfânt). Aceste localități poartă numele de sfinți creștini și sunt răspândite în toată țara, multe dintre ele având la origine hramuri religioase sau fiind dedicate unor sfinți patroni locali. Numele “Saint” este urmat de numele unui sfânt sau, în unele cazuri, de o descriere geografică sau istorică legată de localitate cum ar fi Saint-Tropez, Saint-Étienne, Saint-Malo, Saint-Denis, și foarte multe altele. Această practică reflectă importanța religiei în istoria și cultura Franței, în special în perioada medievală, când multe așezări erau organizate în jurul bisericilor. Iar acum, în mod firesc, Franța nu poate renunța, în numele unei egalități prost înțelese față de sensibilitățile concetățenilor musulmani, la istoria sa și la tradițiile sale bi-milenare. Deja, în numele unui wokism agresiv, unele localități au fost obligate să îndepărteze din piețele publice statuia Fecioarei Maria sau ale unor sfinți, ceea ce, în mod firesc, duce la tensiuni și conflicte între comunitățile aparținând unor civilizații diferite.
De aceea, acum este absolut necesar să se clarifice noțiunile și să nu mai existe confuzie între „multi-cultural” și „multi-civilizațional”, întrucât aceasta poate duce la conflicte importante în cadrul statelor naționale existente astăzi și ar putea duce chiar la un război civil, așa cum s-a conturat la un moment dat în Anglia și cum se manifestă uneori și în Franța sub forma acelor „răzvrătiri” (émeutes) ale periferiei musulmane.
Dar pentru asta ar trebui decisă o politică clară atât la nivelul Bruxelles-ului, cât și la nivelul statelor (încă) naționale – și nu știu dacă nu este deja prea târziu?
Gheorghe Grün
(afnews.ro)
