Mi-a fost dat să îmi închei „evoluţia” la Jocurile Olimpice aşa cum am început-o… Cu o mare decepţie! Când mă gândesc la Atlanta 1996, întotdeauna mă gândesc, mai întâi, de cât de supărat am fost când, în primul meci al turneului de box, Feri Vaștag a fost victima unei perfide „lucrături”, în genul celor evocate în corespondenta anterioară şi. Astfel, a ratat ce-a de-a treia şansă în cariera fabuloasă de a urca pe podiumul olimpic. În mai 1996, la Vejle (Danemarca), în finala europeană a categoriei mijlocie mică (71kg), reşiţeanul l-a demolat pur şi simplu pe germanul Markus Beyer, după ce procedase la fel şi în 1993 la Mondialele de la Tampere. Deci Feri îl bătuse pe neamţ, rău de tot, oriunde l-a prins… Ştiind perfect acest lucru, Kark Heinz Wehr, în acel moment dat unul dintre cei mai influenţi oameni din boxul amator din poziţia de secretar general, şi el… neamţ (!), a stabilit o brigadă de arbitri care, în frunte cu cel din ring, şi-a făcut treaba murdară că la carte… Vaștag a intrat în sala pe un culoar aflat sub masă presei. I-am strigat: „Hai, copilule, că la Vejle!” A aruncat o privire scurtă în sus… Era primul contact dintre noi la Atlanta, el stând în „satul olimpic”, eu la… un motel, la periferie. Îi plăcea să mă ştie lângă ring, unde îl încurajăm regulat folosind apelativul „copilule” pe care-l folosesc şi astăzi când ne mai auzim la câte un telefon. Până în repriză a treia Feri trebuia să aibă un avantaj consistent, doar că Bayer a fost „ţinut” mereu în avantaj, 9-8. Mă uitam disperat pe monitorul TV şi vedeam că orice-ar face Vastag nu putea să treacă în faţă… Pur şi simplu răcneam de la masa presei, nemaiţinând cont de nimic! Parcă a fost ieri… Trebuia să rişte! Ştia şi el… Cum a început repriză a treia s-a dus peste neamţ… La Vejle, tot în ultima repriză, îl pusese jos. A încercat şi acum… A luat în plin o directă de dreapta (singură lovitură clară a lui Beyer..), suficient pentru arbitri să nu-i mai dea niciun punct lui Vastag (!), deşi acesta l-a alergat pe neamţ toată repriză… Victorie cu 12-8 pentru Beyer, care la profesionişti va deveni campion mondial, dar care la amatori nu a putut emite pretenţii în faţa lui Vastag decât cu ajutorul compatriotului Wehr! Degeaba m-am repezit eu la microfonul Radio România Actualităţi şi l-am desfiinţat pe oficialul AIBĂ (mă mir că nu am stârnit un conflict diplomatic, pentru că din „hoţ” nu l-am scos…), deciziile nu se-ntorc în box, iar Vastag a fost cel păgubit… Am căutat să dau de el o săptămână! Pe-atunci nu existau telefoane mobile… A dispărut în alt stat american, împreună cu halterofilul Traian Cihărean, invitaţi de nişte romani stabiliţi în SUA. Feri avea nevoie de o perioadă în care să-şi revină mental. Hotărârea lui era luată. Se va retrage din activitatea competiţională la nici 28 de ani… Ne-am revăzut la sala de box, când s-a întâlnit cu managerul lui George Foreman (!) şi mi-a transmis să vin şi eu. Am asistat la o propunere incredibilă pentru acele vremuri: să treacă la profesionism în toamna, urmând să primească la semnătura o jumătate de milion de dolari. Feri i-a transmis individului că va merge în ţară, că se va sfătui cu familia şi îi va da un răspuns. Când am rămas singuri, mi-a spus că nici nu se pune problema să treacă la profesionism pentru că vrea să-şi crească cei doi băieţi cu capul întreg pe umeri… Nu am comentat decizia lui, deşi sunt convins că ar fi făcut furori peste ocean cu stilul său spectaculos de luptă. Ştia acest lucru şi managerul Todd du Boef care a sunat la Reşita toată toamna, iar Simona, soţia lui Feri, a răspuns invariabil că nu e acasă…
Întâlnirea de la sala s-a petrecut undeva după amiază… Am plecat cu Feri
prin Atlanta să ne înecăm amarul. Mi se rupea sufletul de durerea lui, pe care caută din răsputeri să şi-o mascheze… Am încheiat „periplul” la motelul unde locuiam… Ne-am culcat spre dimineaţă… Acum scriu singur în camera din hotelul din Tokyo… Sunt iar într-o stare mizerabilă… Nu am niciun plan călăuzitor, aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte corespondente trimise de aici pentru acest site al ziariştilor profesionişti. M-a sunat în urmă cu câteva minute Doru Dinu Glăvan să mă „impulsioneze” să mai scriu ceva până plec de-aici. Azi e vineri, duminică urmând să zbor către patrie. Încerc, deşi e greu când nu prea ai o dispoziţie necesară…
Dimineaţă au venit toţi jurnaliştii romani prezenţi la Rio, puţini la număr (Teo Ciobanu de la Agerpres, Marian Ursescu de la Gazeta Sporturilor, Alina Alexoi de la TVR şi Inocenţiu Voinea de la Magazinul Olimpic editat de COSR) să-i urmărească pe Alina Vuc şi pe Albert Saritov, cei mai titraţi luptători din delegaţia noastră, cu speranţa cel puţin a unei medalii. În tribună, alături de preşedintele Federaţiei Române de Lupte, Răzvan Pârcalabu au luat loc oficialii COSR, Mihai Covaliu, preşedinte, şi George Boroi, secretar general. Cu aceeaşi speranţă… Mai întâi a evoluat Albert Saritov (97kg), medaliat cu bronz, la libere, la Rio 2016. Dar, de-atunci, a trecut vremea şi peste cecen, a ajuns la 37 de ani şi italianul de origine cubaneză Abraham de Jesus Conyedo Ruano, cu un deceniu mai tânăr, a luat repede avantaj şi nu l-a mai cedat până la final (6-!). În zona mixtă Albert a trecut pe lângă ziarişti abătut… Mi s-a părut brusc îmbătrânit şi gârbovit. Antrenorul său Ion Vremere, originar din Republica Moldova, a căutat explicaţii pentru eşec, nu prea le-a găsit, concluzionând că e o înfrângere pe care nu au luat-o absolut deloc în calcul, dar că… asta-i sportul! Am fugit repede în sală să văd meciul Alinei Vuc cu bulgăroaica Miglena Selishka. Era deja 2-0 pentru „vecina” de peste Dunăre. Am sperat că Alina, favorita doi a categoriei 50 kg, va întoarce soarta meciului. Fără vlagă, nu a reuşit nicio acţiune care s-o pună în dificultate pe adversara şi a fost învinsă clar la puncte (6-0). Am coborât repede treptele tribunei presei şi am ajuns iar la zona de întâlnire ziarişti-sportivi. Am văzut-o de departe pe Alina cum venea împleticita… Mai puţin de efort, cât de durerea pricinuită de înfrângere… E greu şi pentru un jurnalist în aceste momente când numai de interviuri nu-i arde celui învins, dar trebuie să-ţi faci meseria în orice condiţii: „Te rog, Alina, ne spui şi nouă câteva cuvinte?”. S-a oprit…”Selishka este o luptătoare valoroasă, campioana europeană anul trecut, vicecampioana anul acesta. Cu ce te-a surprins astăzi?”. A încercat să răspundă, a izbucnit în plâns, a reuşit doar „Îmi pare rău” şi a plecat ca o umbră pe culoarul care ducea către vestiar şi, apoi, către… numeroasele nopţi în care va sta trează gândindu-se la şansa olimpică ratată. Mi s-a rupt, din nou, sufletul. La Atlanta eram mult mai tânăr, acum am o vârstă şi mi-au mai slăbit şi mie „balamalele” acestuia. Dacă Saritov a cucerit, totuşi, o medalie olimpică, Alina va avea 30 de ani la Paris 2024 şi nu ştiu dacă va mai avea puterea interioară să trudească în sala de antrenament până atunci! Ca să nu mai vorbim de ‘blestemul olimpic”, de care am tot amintit… Alina a ajuns de două ori în finala la Campionatele Mondiale… Ar fi dat, în mod sigur, cele două medalii de argint pe una olimpică, chiar şi de bronz, dar la Jocuri meciurile au toate altă încărcătură, pentru că toate fetele visează, de când se apucă de lupte, la acea medalie… După ce la Rio 2016 Alina a pierdut tot în primul tur în fata indiencei Vinesh Phogat, înfrângerea fiind pusă pe seama tinereţii sale, au urmat 5 ani de muncă şi speranţe, de rezultate notabile, care au propulsat-o în elită categoriei şi, iată, totul s-a năruit în 6 minute! Încă una din capitolul „dramele olimpice”…
Nu am amintit nimic de trecerea meteorică pe la Tokyo a lui Marian Drăgulescu, gimnastul care şi-a dorit nespus să nu pună capăt carierei sale excepţionale fără să cucerească aurul olimpic. A reuşit să obţină calificarea în probă de sărituri, o performanţă uriaşă pentru un sportiv care în decembrie va împlini 41 de ani! La Beijing 2008 m-am dus să-l văd, singur, ca simplu spectator, în finală în care pleca cu şanse uriaşe la medalia de aur, în condiţiile în care a inventat chiar o săritură dificilă, care acum îi poartă numele şi care este folosită în competiţii de mari campioni. Prima săritură a lui Marian a fost una reuşită. Îi mai trebuia una „rezonabilă” şi treaptă întâi a podiumului de premiere se vedea la orizont. Nu am putut să urmăresc saltul… Am lăsat capul în jos… Mi-am dat seama din reacţia de dezamăgire a miilor de spectatori că a căzut. Am ridicat capul. Am văzut că aşa a fost în reluările de pe marile ecrane instalate în sală… Am plecat imediat şi m-am plimbat fără nicio ţintă prin imensul parc olimpic cu gândurile aiurea… Cu Marian nu am nici pe departe vreo relaţie de prietenie. Dar am o mare admiraţie pentru tot ce-a făcut în cariera sa! E un adevărat Campion, dar nu ne putem „ascunde” la nesfârşit în spatele rezultatelor sale… Aici a fost singurul roman din concursul băieţilor! Sunt atâţia ani de când în urma să nu vine nimic. Absolut nimic, aşa cum se întâmplă în atâtea sporturi în care am avut expertiză şi acum nu mai reprezentam nimic! E doar deşert… În istoria participărilor noastre olimpice, gimnastică a cucerit 72 de medalii! Acum ne-am legat speranţele de doi sportivi cu adevărat excepţionali, dar unul, Marian Drăgulescu, s-a încăpăţânat să facă înalta performanţă la o vârstă când alţii se pregătesc să devină… bunici, iar altul, sau mai bine spus alta, Larisa Iordache, a revenit în competiţii după nişte accidentări horror care pe mulţi i-ar fi făcut să renunţe definitiv la orice aspiraţie olimpică… Calificările echipelor noastre de gimnastică au devenit doar amintiri… Şi multora li se pare, parcă, normal să ne tot prăbuşim în nişte sporturi în care decenii la rând am dat lecţii altora…
Atletismul a adus ţării 35 de medalii de la Jocurile Olimpice! Acum ne bucurăm când vreun sportiv de-al nostru ajunge într-o finală (apropo, să-i ţinem mâine pumnii suliţaşului Alexandru Novac!). Sportivii de la caiac-canoe au cucerit şi ei alte 34 de medalii. Mâine s-ar întâmpla o minune dacă al nostru Cătălin Chirilă ar urca pe podiumul de premiere. E canoist, la caiac nu mai contam… Unde-s vremurile lui Aurel Vernescu şi Vasile Diba? Că tot vorbeam de ele, luptele se pot mândri cu 33 de medalii olimpice, obţinute însă în vremuri… imemoriale! Ce nume mari: Ştefan Rusu, Vasile Pușcașu, Gheorghe Berceanu, Vasile Andrei, Nicolae Martinescu, Ion Draica, Dumitru Pârvulescu… Să mai continui? Nu-i mai numesc pe cei din box, am tot făcut-o, care au „adunat” şi ei 25 de medalii olimpice! Halterele, aici absenţe, au cucerit 14 medalii, în fruntea listei aflându-se celebrul Nicu Vlad! Şi nu mai continui cu disciplinele sportive care au ajuns la podea (ca să folosesc un termen din box, şi el prăbuşit…).
Nu mai deranjează pe nimeni ca fotbalul nostru, şi el cu o prezenţă penibilă aici, a ajuns în lumea a patra (poate a cincea!) a planetei… Acelaşi climat de indiferentă e şi în jurul sporturilor olimpice. Bilanţul de aici (patru medalii) e „asemănător” cu cel de al Helsinki 1952, când au punctat tot două discipline (atunci, tir şi box, acum canotaj şi scrimă) dar la începutul anilor ’50 schimbările după război erau fundamentale în ţară. Acum venim după „războiul de 30 de ani” în care ţară a fost „pârjolită” de nişte „nimeni vremelnici”, care nu se mai opresc din „agonisit”, fără să se mai gândească şi la reprezentarea şi imaginea ei pe plan internaţional! Ce-mi pasă mie de România cât timp pot să o buzunăresc” şi să-mi asigur familia pe câteva generaţii? Ce-mi pasă mie de marii ei ambasadori, sportivii, nişte fraieri care trebuie să trudească ani de zile pentru o medalie şi renta viageră aferenta, când banii ăştia îi fac dintr-o singură plantare de panseluţe? Ce-mi pasă mie că trec cu şalupa mea de milionar peste bărcile canotorilor care se antrenează, în condiţiile în care nu mi se-ntâmplă nimic, pentru că-n România, dacă ai bani, poţi rezolva orice? Mai rău chiar decât într-o ţară din lumea a patra! Sau, cred, a cincea…
Apropo de canotaj, este singurul sport care ţine steagul sus şi care produce în continuare campioni datorită unui sistem care rezistă, prin „importul” antrenorului coordonator al loturilor, italianul Antonio Colamonici şi eforturilor susţinute ale Elisabetei Lipa, o conducătoare de federaţie care bate la multe uşi şi nu se lasă până nu îi sunt deschise! Sandu Pop, secretarul general al acestei federaţii a anunţat că Ministerul Sporturilor a transmis că nu mai sunt fonduri pe care să le investească în acest an în sporturile olimpice. Astfel, centrele tuturor acestor sporturi vor fi închise în luna august. Iar aceste centre, aş adăuga eu, sunt creuzetele în care se mai încearcă formarea unor viitori medaliaţi şi, în acelaşi timp, ambasadori ai României, dacă nu la Paris 2024, la Los Angeles 2028. Cine să înţeleagă acest lucru fundamental al „bucătăriei sportului”?
Astăzi, ministrul Eduard Novak, „prietenul” Anei Maria Popescu, a declarat într-o frumoasă limba romană… de lemn: „Vreau să punctez un lucru important! În momentul în care vorbesc despre o strategie, asta nu este o strategie care se naşte în biroul ministrului şi am aberat ceva cu doi subsecretari. Este un memorandum, un grup de lucru, care este creditat de tot guvernul, semnat de mai multe ministere. Înseamnă că se doreşte ca sportul să devină important”.
Nu se dau bani pentru centrele olimpice, dar „se doreşte ca sportul să devină important”. Te doare mintea, nu altceva, încercând să înţelegi „dialectica faptelor”. Când se vorbeşte la noi de „un grup de lucru ” să fii sigur că se pregăteşte îngroparea cuiva, pregătindu-i-se crucea…
Hotel, vineri 5 august, ora 23.45)
Adrian Fetecău / UZPR
