”! sufletul nostru-i nemuritor, 
Iubit discipol, fii-mi ajutor,
Poartă-mi pe brațe, pe braț să-mi porți,
Sufletul trupului meu dintre morți,
Înalță-mi sufletul meu de tot
Cînd trupu-mi sîngeră și nu mai pot,
Înalță-mi sufletul meu de tot
Cînd trupu-mi sîngeră și nu mai pot!”
(Cezar Ivănescu, poeme, Ed.Crater, Către discipoli (I), pag.229)
(ns. 06 august 1941, Bîrlad – d. 24 aprilie 2008, București)
Nu știu cînd au trecut peste 13 ani de la moartea scriitorului Cezar Ivănescu! Parcă a fost ieri, parcă e prezent printre noi, îi aud vocea, recitînd și cîntînd sau vorbind cu șarmul lui intelectual de o rară frumusețe… Zile și nopți ne bucuram să fim în preajma lui, să-l auzim vorbind și cîntînd poezia sa. Era și va rămîne un mare poet, de o mare sensibilitate. Nu a fost înțeles la adevărata sa valoare! Păcat că a avut o viață foarte grea din partea sistemului din România dar și din partea unor apropiați pe care i-a crezut prieteni, mai ales în ultimele trei luni din viață.
Ne-am cunoscut în anul 1980, cînd poetul Cezar Ivănescu a venit în Iași, fiind invitat la o lansare de carte. A stat cîteva zile, mai ales că avea pe fratele său, Dumitru Ivănescu, pe atunci director la Arhivele Statului. Din 1980 și pînă în cele din urmă a vieții sale am fost în legătură, în mod fizic sau pe calea undelor, dar și prezentă mai la toate evenimentele culturale care aveau loc la Iași. O singură dată am participat la una din ședințele cenaclului de poezie, ”Numele Poetului”, din București, în 1993, cenaclu inițiat și condus de poetul Cezar Ivănescu. Îmi plăcea să-l ascult vorbind, ca dealtfel tuturor apropiaților și nu numai. Cînd venea la Iași pentru diverse evenimente culturale mă invita de fiecare dată, ceea ce era o onoare pentru mine. Dar aveam și întîlniri culturale private, acasă la mine și la alți prieteni apropiați. De multe ori cîntam cu toții pe versurile și muzica lui Cezar Ivănescu, acompaniați fiind de cîte un chitarist.
În imagine, Cezar Ivănescu și Lucreția Berzintu în garsoniera scriitorului Liviu Antonesei din Iași, în apropiere de Casa Sindicatelor. Eram cîțiva invitați acolo, veniți după un un eveniment cultural care a avut loc în ”orașul muzeu”, Iași. Foto: Liviu Antonesei.
La Iași, în afara evenimentelor la care era invitat să participe, se întîlnea și cu tineri poeți în devenire (optzeciști) pe care Cezar Ivănescu îi debuta în pagina sa care se intitula ”Numele poetului”, pagină a revistei Luceafărul din București. Îi plăcea să promoveze și să încurajeze tinere talente literare.
În anul 1990 am înființat o companie împreună cu un asociat, ”GAUDEAMUS” SRL Iași, cu diferite activități, inclusiv o editură cu aceeași denumire.
În primăvara anului 1993 l-am vizitat pe Cezar Ivănescu în București, pe str. Silvestru nr.50, unde, în prezența distinsei sale soții, traducătoarea Maria Ivănescu, i-am propus și a acceptat să fie directorul editurii noastre, ”Gaudeamus” Iași. Am discutat și asigurat toate condițiile, salariu, cazare și deplasare. Cu acest prilej a fost considerată prima revenire a poetului – după afirmația sa, în cetatea culturii române pentru o perioadă mai lungă, chiar dacă acest lucru nu a fost făcut public de către cei din breaslă. Cîteva luni de zile a locuit în apartamentul meu din Iași, pînă la 01.09.1993, pe timpul deplasărilor la editură.
În același an, 1993, de ziua sa de naștere (6 august) i-am organizat o frumoasă aniversare la Pietrărie, în cartierul Bucium din Iași, într-o clădire situată în mijlocul naturii, superbă la acea vreme. Printre invitați au fost prezenți: poeta Leonida Lari (să fie binecuvîntată!) regizorul Valentin Vasilescu din Orșova care a și filmat aproape toată petrecerea, poetul basarabean Ioan Mânăscurtă (sa fie binecuvîntat!), poetul ieșean Lucian Vasiliu împreună cu frumoasa și distinsa lui soție, Iolanda, Clara Aruștei împreună cu mama ei, Lucia, și alții. Am petrecut toată noaptea, cîntînd și recitînd din poezia lui Cezar Ivănescu, continuînd pînă a doua zi la prînz cînd am mers cu toții la o ciorbă de burtă, la Restaurantul Moldova din Iași. Rămîne o aniversare memorabilă pentru cei care au fost prezenți și mai sunt în viață. A fost ceva de vis! E regretabil că nu se știe unde se află acea înregistrare video. În 2019 l-am contactat și întrebat pe domnul Valentin Vasilescu despre înregistrare. Mi-a răspuns că nu este la el. Îl citez pe ”Velicusas Levantin” de pe Facebook (Valentin Vasilescu): ”…cu multă admirație și respect…mulțumesc pentru amintirile evocate… a fost un moment solar atunci…!!!…dar, ceea ce s-a-nregistrat nu a rămas la mine… trebuie căutată-nregistrarea…ar fi de istorie literară!!!!… ”
În aceeași perioadă am venit cu ideea de a înființa încă o companie care să aibă și editură, la care să fie asociat și Cezar Ivănescu. L-a încîntat ideea și i-am solicitat un nume de companie. A propus să se numească ”Euchronia”. Mi-a explicat că acest cuvînt vine din limba greacă și înseamnă ”timp bun”.
nia” Iași, al cărei director a fost Cezar Ivănescu. La această editură a apărut o singură carte, ”Mierla de la Casa Pogor”, 1994, versuri, antologie de Lucian Vasiliu, cu finanțare de la ”Gaudeamus” SRL, conform unui contract de colaborare între cele două companii la care, de fapt, eram aceeași administratori. La ”Euchronia” SRL nu am avut nici o încasare, așa că toate cheltuielile erau suportate de Gaudeamus SRL. Începînd de la 01 septembrie 1993 și pînă la 31 decembrie 1994 am închiriat un spațiu de cazare pentru Cezar Ivănescu, gen garsonieră, în curtea Bojdeucii lui Ion Creangă din Iași, aparținînd Muzeului Literaturii Române, pe str. Bărnuțiu nr. 4, conform contractului nr. 691/ 01.09.93, semnat de Lucian Vasiliu – director MLT și Lucreția Stanciu/ Berzintu – administrator Euchronia SRL Iași, cu o chirie lunară de 10.000 de lei pentru o suprafață de 41,5 mp. La 01 februarie 1995 s-a încheiat un nou contract de închiriere cu nr. 125 prin care s-a ”negociat” o chirie lunară de 73.800 de lei, de peste șapte ori mai mare ca ce plătită până atunci, 1800 lei mp., nemobilat. Mobilierul de strictă necesitate l-am asigurat noi (o canapea, un dulap, un birou). In această situație, după trei luni de zile am predat spațiul închiriat.
Contract%20inchiriere%
Din cauza corupției din România, am avut blocaj financiar din partea unei mari fabrici de stat din București și, realizînd că nu se pot face afaceri cinstite în România, am fost nevoită să părăsesc Țara, plecînd în Israel, unde am stat din 1997 pînă în 2014, inclusiv.
De ce scriu toate aceste detalii? Pentru a se cunoaște realitatea, fără denaturări sau omisiuni, cu voie sau fără voie. Acum cîțiva ani în urmă am condus niște musafiri să vadă Bojdeuca lui Ion Creangă. Cu această ocazie am fost plăcut impresionată de faptul că pe peretele clădirii am văzut o placă cu mențiunea că acolo a locuit scriitorul Cezar Ivănescu între anii 1995 și 1997. E posibil, dar, ceea ce știu este faptul că Cezar Ivănescu a locuit acolo în perioada 01.09.1993 – 01.03.1995, conform a două contracte de închiriere semnate de cei în drept, perioadă care nu este menționată pe acea placă. Pur și simplu s-a scos acea perioadă. Oare, de ce?
În anul 1993 sau1994 am mers împreună la Chișinău unde poetul Cezar Ivănescu a fost invitat să participe la Congresul Scriitorilor din R. Moldova unde a atras audiența prin cuvîntul său, direct și plin de substanță. Am fost cazați la hotelul ”Codru” îmreună cu alți scriitori veniți din afara Chișinăului. De la Cernăuți era venit poetul Ilie Zegrea, redactor la Radio Cernăuți în limba română. Ne-am adunat cu toții într-o cameră din hotel la un pahar de vorbă, muzică și poezie. De fapt, unii veniseră în vizită, să-l asculte pe distinsul poet Cezar Ivănescu. Orice întîlnire cu Cezar Ivănescu era atît de specială încît se crea o atmosferă de bucurie și de o înaltă spiritualitate. Trăiam acele momente în afara timpului. Timpul nu exista pentru noi.
În perioada cînd ne-am cunoscut la Iași, în 1980, a fost o atracție spirituală reciprocă. Îmi plăcea să-l ascult vorbind, recitînd și cîntînd. Tot atunci poetul dorea să-și găsească prietenul genial, Petru Aruștei, după adresa pe care o avea scrisă într-un carnețel. Într-o noapte de iarnă frumoasă, cînd ningea cu fulgi mari și pufoși, noi străbăteam străzile Iașului prin zăpadă pînă aproape la genunchi ca să-l găsim pe ”Prietenul Sfînt”, (cum îi plăcea să spună) din copilărie. Ce coincidență! Prietenul său, Petru Aruștei, era vecin cu mine și locuia într-un bloc apropiat, în cartierul Tătărași – Sud. Astfel l-am cunoscut pe Petru Aruștei (un mare talent, pictor și scriitor), pe soția sa, Lucia și pe cei trei copii ai lor, Clara, Alin și Lucian. Tot atunci a fost prima discuție pornită de la Cezar Ivănescu privind dorința lui și a Mariei Ivănescu ca în viitorul apropiat să-și mărească familia cu încă un membru, Clara Aruștei. Discuția, de fapt, s-a rezumat la o întrebare: ”Clara, vrei să vii la noi, la București?” Fără un răspuns cert. Ulterior, într-adevăr, Clara Aruștei a devenit fiica spirituală a familiei, Maria și Cezar Ivănescu, pentru care le-a fost ca un înger păzitor pînă la sfîrșitul vieții lor, a plecat mai întîi Mary și apoi Cezar.
Ultima perioadă din viața poetului Cezar Ivănescu a fost una sinistră. Greu de înțeles! Avea să plece în eternitate pe data de 24 aprilie 2008 după o operaţie simplă, banală, ce se va dovedi însă fatală din cauza incompetenţei medicale şi a precarităţii sistemului de sănătate din România. Ultimele trei luni din viață și le-a petrecut în casa mea din Iași în timp ce eu mă aflam în Israel. Am fost în legătură prin telefon pînă la sfîrșitul vieții, căutînd să-l susțin prin diferite mijloace.
Unul din cei mai mari poeţi pe care i-a avut România a murit în condiţii neelucidate încă, în urma unui linşaj mediatic. Pe 29 ianuarie 2008, cei de la Agenția de știri NewsIn au fost primii care au intoxicat presa cu informaţii calomnioase, precum că Cezar Ivănescu ar fi primit Decizie de la Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), de fost colaborator al Securităţii.
În cotidianul israelian de limbă română, ”Viaţa Noastră”, din 04 februarie 2008, a apărut următoarea ştire: „După ce o viaţă a fost terorizat şi hăituit de Securitatea românească, poetul Cezar Ivănescu se vede la această vîrstă (67 de ani) acuzat de Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, că a fost informator al Securităţii, fără să existe nici un document oficial în această privinţă, nici o consultare a dosarului… Este pur şi simplu o calomnie strecurată prin presa din România pentru a încerca un linşaj mediatic. A protestat pe toate căile şi, începînd de azi 04.02. 2008, orele 12:00, la Uniunea Scriitorilor din România, Bucureşti, Calea Victoriei nr.15, în Sala cu Oglinzi, va declara greva foamei. A anunţat şi pe Preşedintele României în această privinţă”.
În ziua de 04 februarie 2008 Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei pentru adevăr. L-am susținut continuu pe Internet prin comentarii la diverse publicații și agenții de presă. Un semnal al meu lansat la o agenție de presă a fost preluat, ca o previziune, de autorul unui articol apărut în ”Jurnalul Național” din 30.04.2008. Iată semnalul meu de atunci: ”Scriitori români, din țară și de pretutindeni, e bine să vă uniți pentru dreptatea confratelui dumneavoastră, poetul Cezar Ivănescu! Lăsați micile neînțelegeri deoparte! Acum e o situație majoră. Sănătatea lui e sub semnul întrebării. Deja, cu două zile înainte de începerea grevei foamei nu a putut mînca. Cineva o să răspundă dacă viața îi va fi pusă în pericol. Știți foarte bine ce au făcut așa-zișii mineri în Capitală, în 1990. Cezar Ivănescu se numără printre numeroșii intelectuali care au fost maltratați de către aceștia. Dacă era informator la Securitate ar fi fost protejat de ”mineri” și nu ar fi avut parte de atîtea nenorociri. Dumnezeu să-l ocrotească!”
Apropo de Securitate, citez din cartea lui Cezar Ivănescu, ”Timpul asasinilor”:
”Tot în Iașii acelei vremi trăia un bețivan, Petrică Nistor, care umbla prin cârciumi cu un caiet cu coperți verzi al lui Labiș, care conținea poeme *reacționare*, anticomuniste…
Eu am revăzut acest caiet cu coperți verzi, în primăvara lui 1962, când am fost dus la Securitate și *tovarășul maior* care voia să mă determine să colaborez cu ei (trebuia să-i cer lectorului Al. Husar, cu care eram prieten, cursul său originar de estetică și să-l duc la Securitate, ceea ce eu am refuzat, ceea ce sigur n-a refuzat să facă *asistentul* lui Husar, seraficul Corneliu Sturzu, care bătea Italia cum bat eu Sărăria, acest înger blond umflat de votcă, căruia trenul i-a tăiat un picior, îi spunea prietenului lui drag, Dorin Tudoran, prin anii `70, să se ferească de mine că sînt *un om rău*, da, eu eram acela, eu, nu păpam nici lăptică, nici Securițică, nici secărică…) mi-a arătat caietul și mi-a citat versuri care spuneau că steagul roșu, steagul Diavolului, e o rușine pentru un popor care are tricolorul…” (Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, ed. Libra, București, 1997, pag.49)
După 11 ani de la apariția cărții ”Timpul asasinilor”, în 2008 pe 6 februarie, Cezar Ivănescu avea să declare la emisiunea B1TV același lucru referitor la Securitate, ceea ce fiecare poate să realizeze că Cezar Ivănescu a spus adevărul, vis-a-vis de acuzele mincinoase și defăimătoare apărute în presă începând cu 29 ianuarie 2008, situație care i-a afectat starea psihică pînă la maximum, ducând la afecțiuni organice și în final la moarte.
Spre finalul aceleași emisiuni Cezar Ivănescu a declarat: ”… mulți oameni politici au fost tranșanți în a lua atitudine în acest moment față de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literații noștri, dintre care unii îmi sînt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scîrbă și o stare de greață apropo de acești oameni cum nu vă închipuiți.”
În acea perioadă, poetul Cezar Ivănescu era directorul editurii ”Junimea” din Iași. Nimeni dintre scriitorii din Iași sau de pe aiurea, sau președinți de asociații de scriitori unde era membru, nu a dat o dezmințire în presă după știrea falsă apărută în 29 ianuarie 2008, precum că nu exista nicio Decizie a CNSAS-ului în acest sens. Nici un ziarist nu l-a contactat pentru un drept la replică, pentru un interviu în scopul aflării adevărului.
Pe 02 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a scris ultima scrisoare, destinată mie, scrisoare pe care am primit-o în Israel cu o zi înainte de a muri, împreună cu patru cărți cu dedicații, un CD și un DVD cu un concert de-al lui. Scrisoarea a făcut pe drum multe zile până am primit-o, timp în care Cezar Ivănescu mă întreba mereu dacă am primit scrisoarea.
Citind scrisoarea m-am întristat, am simțit că este o scrisoare de adio. Citez: ”Știu că anul acesta e decisiv și dacă Dumnezeu va vrea să fie și ultimul în viață, vreau să știi că îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine în această lume, și-n Țara Sfîntă în care te afli îți trimit gîndul meu de dragoste (…) Din casa ta scriu către tine și tot pustiul vieții petrecute printre oameni urîți și răi, dispare din sufletul meu și rămîne doar gîndul meu de dragoste (…) De acum trebuie să trăiesc mai aproape de duhul, vocea și voia Domnului și să-i întorc darurile prin ascultare. Voi face numai ceea ce Domnul îmi va șopti să fac… Casa ta mă apără și-mi poartă noroc! Eu te sărut și vă sărut (pe tine și pe mama mea, Evreica!)”
Pe 21 aprilie 2008, la insistenţele unei rude mai îndepărtate din Bacău, poetul Cezar Ivănescu s-a internat în Clinica privată „Vasile Palade” din Bacău pentru o banală intervenţie chirurgicală.
Pe 22 aprilie 2008, chiar directorul clinicii, medicul chirurg Vasile Palade i-a făcut intervenţia chirurgicală (cu semn de întrebare), după o anestezie generală. Se pare că pe fondul unui organism slăbit din cauza defăimării în presă (slăbise aproximativ 20 de kilograme) şi din cauza nerespectării unor condiţii medicale, poetul n-a rezistat acestei intervenţii.
Pe 23 aprilie era transferat la Spitalul de Urgenţă Bacău unde în timp de cca 24 de ore nu i se făcuse niciun control pentru a se vedea cauza înrăutăţirii sănătăţii.
Pe 24 aprilie 2008 s-a hotărît transferul cu elicopterul SMURD la Bucureşti, care şi acesta a venit cu patru ore întîrziere. Seara, după ora şase, poetul Cezar Ivănescu a murit la Spitalul de Urgenţă Floreasca, Bucureşti, unde se constatase un diagnostic diferit faţă de cel pus la Bacău. A fost înmormântat la Iași, în cimitirul Eternitatea.
Poetul, intuind că moartea-i va fi aproape şi timpul nefiind de partea sa, şi-a lăsat toate mărturiile înregistrate pe casete audio, şi, printre acestea, ne roagă pe noi, cei apropiaţi, care am fost de partea adevărului, să-i apărăm numele şi opera.
Ultima scrisoare a poetului Cezar Ivănescu, adresată mie în timp ce mă aflam în Israel, a fost publicată în revista Timpul de către Liviu Antonesei cu o introducere.
Sarcofagul%20de%20h%C3%AErtie.
Cezar%20Iv%C4%83nescu%2C%
”Cezar Ivănescu a deschis, atît cît a putut, ușile către toți cei ce arătau talent, dedicație și pasiune, indiferent de stil, voce lirică și timbru de intonație estetică. Prin cenaclul ”Numele Poetului” care a făcut să existe sute și poate mii de scriitori, mai importanți ori mai mărunți de pe la noi, opera lui de mentor și de îndrumător și-a găsit expresia cea mai potrivită. Era, de fapt, expresia unui om liber.” (”Cezar Ivănescu – un biruitor”, de Artur Silvestri, fragment).
Dumnezeu să-l odihnească și să fie binecuvîntat!
Lucreția Berzintu, Iași