Volum Veronica Micle, „Poezii”, Antologie de Dumitru Hurubă
Ce a rămas din Veronica Micle la 170 de ani de la nașterea sa? Doar o poveste banală agățată de portretul lui Eminescu, cel pentru care a nutrit o dragoste mărturisită în fel și chip, împărtășită în limita unor constrângeri sociale, a unor imperative morale?
A vorbi despre Veronica Micle detașat, fără încrâncenare, ranchiună, ori adversități preluate din arhivele istoriei ori din „dezvăluirile senzaționale”, găzduite fără niciun fel de opreliști de un spațiu în care orice impostor se crede academician, e un gest firesc, necesar.
Revizuirile țin de sănătatea unui climat literar. Orice pretext poate fi bun pentru a reevalua niște judecăți, niște etichete bătute-n cuie peste imaginea cuiva, în conjuncturi nefavorabile ori în abile diabolizări, pe placul unei instanțe care nu putea fi supărată cu vreun punct de vedere contrar.
Opera literară a Veronicăi Micle cred că a fost așezată acolo unde îi este locul ei, consubstanțială unei vârste a poeziei românești, din care s-a desprins cel fără de vârstă și fără de timp poet: Mihai Eminescu.
Cercetătorii, publicul larg au preluat fiecare după propriile capacități umorile veacului, judecând cu precădere persoana Veronica Micle și mai deloc pe poeta Veronica Micle.
Dacă iubirea Veronicăi Micle pentru Mihai Eminescu a fost una de maximă intensitate și profunzime sau au fost răbufniri ale unor frustrări și răzbunări pe un destin nedrept, cred că vorbește grăitor tocmai opera poetică ignorată a ei. La care se adaugă cel puțin ultima corespondență dintre cei doi descoperită la multă vreme după ce zarurile au fost aruncate. Sentințele date!
Orice lectură nouă a operei și cercetare a biografiei Veronicăi Micle trebuie să-i dea istoriei literaturii ce e al literaturii și adevărului istoric ce este al adevărului, dincolo de timp.
Nu e simplu să scrii despre cea pe care un cercetător de ultimă oră al vieții și operei Veronicăi Micle, Dumitru Hurubă, a numit-o, nici mai mult, nici mai puțin decât „cea mai celebră amantă din istoria literaturii române”.
E și acesta un punct de plecare/revenire.
Unii au preferat să intre cu bocancii plini de noroiul prejudecăților, ori al judecăților fără discernământ, în intimitatea unor trăiri greu de tradus în cuvinte.
Cum poți judeca o ființă inocentă măritată mai degrabă cu de-a sila la 14 ani, cu un bărbat care-i putea fi tată, dar care i-a făcut repede două fete, încât la 18 ani, Veronica era un copil cu copii, cum se mai spune azi!
Nu contau nici elanurile poetice ale Veronicăi Micle, tot un fel de refugiu dintr-o căsnicie impusă. Nu conta că apropierea de Eminescu se situa și în acest orizont de așteptare, de aspirații literare și că apropierea de poet era benefică propriilor căutări existențiale.
Ca să nu mai vorbim de efectul acestei relații asupra creației eminesciene, greu de imaginat, într-o anume derulare a sa, fără zbuciumul trăirilor cu Veronica Micle.
Să mai adăugăm că venerabilul Ștefan Micle, la niciun an de la căsătorie, se îmbolnăvește, dă semne evidente de îmbătrânire (începe să încărunțească, surzește de o ureche…), ca în 1869 să se îmbolnăvească de friguri și „gălbinare”, însă fără să renunțe la drepturile lui conjugale și dorința ca Veronica să-i facă urmași, (în 1866, Valeria, în 1868, Virginia-Livia) și, poate, în felul acesta să-i confiște orice alte preocupări.
Unii, mai catolici decât Papa, au trecut sub tăcere toate aceste circumstanțe, în schimb, unele păcate lumești au fost puse în țarcul unui termen drastic, inchizitorial: „curvă”. Infidelitatea, imoralitatea susțineau aresenalul celor care-i refuzau lui Eminescu ceea ce el își dorea: discreție în legătura sa cu Veronica Micle, alimentată cu întâlniri formale, „oficiale”, în fapt, pretextul unor dorințe reciproce împlinite măcar la nivel vizual.
Unii contemporani ai lui Eminescu s-au grăbit să-l protejeze pe poet de ceva ce nu era treaba lor. Ca în anecdota cu cei care se ascundeau mereu, dar nu-i căuta nimeni, așa doreau și ei să aibă grijă de Eminescu, fără ca acesta să le-o fi cerut sau să aibă nevoie de ea!
Oricum, doreau să-i facă bine cu forța lui Eminescu, încercând să-l păzească de „pacostea” care considerau ei că a căzut pe capul său: Veronica! Ce mai conta frumusețea ei, inteligența ei, calitățile artistice, tinerețea ei… Drama vieții ei, până la urmă!
Unii au văzut vulgaritate acolo unde era inocență și firesc, banal, acolo unde era sacralitate. Chiar dacă relația dintre cei doi îndrăgostiți a lăsat urme scrise, gingășiile unor intimități nu au decât nota unei… intimități, care nu făcea casă bună cu rigiditatea comunicațională. Și pentru cei doi a existat o copilărie a dragostei, din recuzita căreia fac parte și lucruri care nu țin cont de formalism ori mari exigențe de clasă. În fond, cei doi tineri s-au descoperit când ambii aveau 22 de ani și, oricâtă experiență de viață avea fiecare în portofoliu, erau amândoi niște… tineri! Sentimentalismul și realismul legăturii dintre cei doi nu ținea neapărat de… romantismul epocii.
M-a fascinat, pe de o parte, destinul Veronicăi, dar m-a prins în vârtej și jertfa tatălui, care a luptat sub steagurile Iancului și care a murit în 1849, înainte ca Veronica să se nască. Cum nu puteam să trec peste decizia asumării pribegiei familiei Câmpeanu (fratele său murise de mic și rămăseseră două ființe neajutorate!) de teama opresiunii autorităților austro-ungare, lăsând Năsăudul pentru Târgu-Neamț, până în 1853, apoi pentru Iași.
Întâlnirea cu profesorul Micle a fost fatală. Acesta i-a apreciat nu doar calitățile intelectuale, ci a râvnit la ea într-un mod total nefiresc, ca să nu folosesc un termen, azi la modă, „pedofilie”. A fost pur și simplu târguită, într-un mod condamnabil sub toate aspectele – iadul a fost pavat cu bune intenții de Ana Câmpeanu, care și-a pus fata la mezat pentru a se salva din sărăcie!
Să mai adăugăm că acumularea unor frustrări a creat premisele implicării Veronicăi Micle în emanciparea tinerelor fete, Școala de fete fiind concretizarea unor astfel de ținte.
Ritmurile sincopate ale legăturii dintre Eminescu și Veronica Micle nu diminuează altitudinea trăirilor Veronicăi. Gestul ei, la două săptămâni de la moartea poetului, de a se retrage la Mănăstirea Văratec, e grăitor pentru profunzimea sentimentelor sale pentru Eminescu, pentru exclusivitatea, așa cum a afirmat în mai multe rânduri, acestei iubiri.
Dar decisiv pentru marea ei iubire este și gestul, într-un fel anticipabil, de a nu mai dori să trăiască după moartea celui la care s-a raportat cu toată ființa sa.
Publicarea acestei antologii „tematice” nu vine dintr-un imperative al (re)judecății critice, cât din invitația la a (re)descoperi un destin literar care a înrâurit biografia poetică a celui numit de filosoful Noica „omul deplin al culturii culturii românești”.
E o restituire minimă, necesară, pentru a face parte dreaptă posterității ființei în numele căreia Eminescu a scris tulburătoare poeme de dragoste.
