Şi punctum…
Când eram copil, bunicul meu Ioan Dabija, atunci când rămânea singur şi i se părea că nu-l aude nimeni, îngâna un fel de cântec: Toată lumea are neam, Numai eu pe nimeni n-am, Toată lumea are ţară, Numai eu, cu câinii-afară… Deşi de multe ori îl murmura lăcrimând, eu zâmbeam ca să nu mă vadă, pentru că bunicul meu, aşa credeam, nu avea dreptate. Cum, n-are dânsul chiar pe nimeni?… mă întrebam, când satul ne era plin cu rude: verişori, verişoare, fraţi, surori, cumnaţi, cumnate, mătuşi, unchi. Şi apoi cum…