Vineri, doisprezece…
Vineri, 12 martie. O zi în care timpul s-a oprit şi s-a aşezat rănit în palmele mele. O zi în care inimile altora continuau să bată, dar a mea şi-a micşorat bătăile şi a început să-mi şoptească: „Sunt, Doamne, atât de trist şi singur: Precum un rug în care ninge, Ce ba învie, ba se stinge…” Şi-apoi, s-a lăsat linişte. Până şi durerea mea gălăgioasă a amuţit şi s-a retras cuminte într-un colţ al sufletului. Acolo, unde am stat în genunchi şi m-am rugat să nu se oprească secunda. Vineri,…