Romanul ,,Obsesia”, de Ioan Grigorescu, a fost publicat la Editura Tineretului în 1965, aduce în atenția cititorului ororile săvârșite în lagărele de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial, mai ales cele de la Auschwitz și Birkenau. Este structurat pe capitole, cu titluri semnificative, care asemeni unui mozaic, compun nu doar imaginea de ansamblu, dar prezintă și detalii ale celor petrecute în acest spațiu al sălbăticiei umane.Astfel, capitolele se numesc: Mama, Obsesia, Evrika, Coșmarul, Scrisori de dincolo de viață, Întâlnirea, Monumentul, reliefează din diverse unghiuri, perspective, modul în care s-a răsfrânt experiența de viață sau de moarte asupra celor implicați, indiferent de categoria în care se încadrau, victime sau călăi, atât pentru momentele parcurse în lagăr cât și pentru anii care urmează, punctându-se faptul că nimeni nu a scăpat de urme, că acestea au rămas însemnate în suflet, în modul de manifestare, în comportamentul celor care s-au confruntat cu astfel de răni existențiale. În fond, exemplele ilustrate arată că toți cei care au trecut prin lagărele de concentrare, cei care au trecut prin război, au rămas marcați, victime ale unui mod de gândire și exprimare aberant. Perspectiva narativă alternează din ipostaza naratorului obiectiv spre cea a celui subiectiv și invers, în așa fel încât să se cuprindă aspecte atât din conștiința, cât și din afara acesteia, din toate unghiurile, motivul obsesiv fiind acela al lagărului de concentrare, loc de neuitat pentru umanitate.
În primul capitol, ,,Mama”, eroina se numește Alina Covalski, este un exemplu de femeie separată de familie, care își pierde cei patru copii, atunci când ajunge în lagăr, care trăiește drama pierderii a ceea ce dă sens existenței sale, care luptă până la epuizare cu condițiile potrivnice exterioare și interioare pentru regăsire, pentru echilibru. Autorul inserează pasaje descriptive relevante, este un creator de atmosferă, reușind să polarizeze atenția cititorului, să fie fluent, curgător, ținându-l captiv între paginile romanului, pe firul istoriei. Astfel, înfățișează aspectul deținuților, femeile scheletice, îmbătrânite înainte de vreme, bătute cu bâta, înfometate, însetate, trăind cu spaima morții, cu gingiile pline de răni. Scenele sunt antologice, cum ar fi aceea a alergării până la poartă, într-o cursă pe viață și de moarte, până când medicul făcea semn, alegându-se cele care se gazau. Alegerea pentru crematoriu se făcea fluierând, deținuții erau urcați în camioane, duși spre pădurea ce înconjura lagărul, trăind stări contradictorii, pe de o parte cu dorința de moarte, de eliberare de chinuri, pe de alta, cu sete de viață și răzbunare pentru răul suportat.Se descrie munca de sclav în mlaștinile de pe valea râului Sola a celor care suportau pedepsele, tifosul, dezinteria. Se descrie convoiul de orbi care se întorcea de la lucru ținând mâna pe umărul celuilalt, bocănind din saboții de lemn, oameni sacrificați, muncind la uzinele Dora din Auschwitz la bombele zburătoare, cărora acidul le afecta vederea iremediabil, care după șase luni sfârșeau în crematorii, fiind înlocuiți de alții sănătoși care parcurgeau același traseu. Urâțenia sufletească, răutatea la gradul cel mai înalt se dezvăluie prin cel mai mic gest, prin bătaia de joc, drumul spre moarte era acompaniat de o orchestră. Alina fusese arestată în martie 1942 cu soțul și cei patru copii, e separată de ei, ajunge să lucreze 20 de luni ca slujnică a comandantului lagărului și a familiei acestuia, pe care îi caută disperată după război, cu gând de răzbunare, mergând pe jos mii de km prin zăpadă, obosită, fără hrană, animată doar de gândul răzbunării pentru copiii pierduți, gând pe care, deși îi regăsește, nu îl poate duce la îndeplinire, învingând umanitatea din ea. Barăcile, casele de beton numerotate, gardul de sârmă ghimpată, prin care trecea curent și prin care mulți fuseseră uciși, numerotarea deținuților, toate reflectă iadul pământesc reprezentat de lagărele din Polonia, în care nemții, adevărați demoni pe pământ, au înfăptuit crime odioase.
În al doilea capitol, ,,Obsesia”, perspectiva narativă este subiectivă, autorul aducând în prim plan întâlnirea naratorului personaj cu pictorul H.B, care pictase scene de la Auschwitz, schițase o fată ucisă, pentru a nu se uita ce s-a întâmplat acolo, imaginea surprinzând atât tinerețea furată a fetei, cât și o parte din el însuși. Cei doi se întâlnesc la Auschwitz, personajul narator află detalii despre pictorul care el însuși fusese în lagăr în timpul războiului, din pricina faptului că scrisese o caricatură pe o față de masă. Acolo, îndeletnicirea lui era aceea de a scrie cu tuș numerele pe hainele deținuților, desenând cu ulei triunghiuri roșii pentru politici, verzi pentru delincvenți de drept comercial, galbene pentru evrei. Faptul că deși trecuseră anii, pictorul revenea în lagăr, recompunând în imagini perioada trecută, reflecta modul în care acesta fusese marcat de cele trăite, care se cereau exprimate într-o formă sau alta, în forma artistică, într-un fel, terapeutică.
Capitolul al III-lea, Evrika, prin vizitarea lagărului, evocă imagini pe urmele Annei Frank, cea care a lăsat mărturie jurnalul ei, înfățișând povestea sa de viață. În fapt, întreaga familie a lui Otto Frank ajunsese în lagăr, femeile fuseseră tunse, despărțite de bărbați, așa cum se întâmpla cu toate. Exemplul personajelor cărții nu cuprinde decât niște mărturii a ceea ce s-a întâmplat cu toți cei care pătrundeau acolo, care erau aduși cu trenul valuri, valuri. Pe drum, camioanele treceau încărcate spre crematorii.Autorul utilizează metafore, imagini vizuale semnificative, care reușesc să creeze atmosfera, sentimentele de compasiune, să ilustreze imaginea lagărului de altădată. Apar două planuri, cel al prezentului, în care totul e în paragină, păstrând urmele, și cel al trecutului, voi în suflet, în conștiință, de neșters pentru toți cei care au fost acolo, o adevărată obsesie rămasă pentru restul vieții. Astfel, se descrie rochița rândunicii care crescuse pe gardul de sârmă ghimpată, imagine a femeii sacrificate, se relevă cântecul Annei care a fost înghițit de cimitirul internațional. Se reconstituie existențele din evocările supraviețuitorilor, dna de Week o prezintă pe Anna, adusă în lagăr cu același transport, locuind în baracă cu ea , cu mama acesteia și cu Margot, sora ei.Părul le era folosit în confecționarea curelelor de transmisiune și căptușirea conductelor în submarine.În ciuda a toate, Anna, se manifestase multă vreme demnă, veselă, vioaie, cu ochii mari, gingașă, săritoare, plină de farmec. Hainele le erau făcute din saci, se hrăneau cinci persoane dintr-un vas de mâncare,însetate, beau apă de ploaie. Evocarea reprezintă o cufundare în fantomele trecutului, care acolo, păreau mai vii ca oriunde, în locul acela unde au fost asasinați milioane de oameni. Descrierile barăcilor, a bălăriilor înalte, a rețelelor de sârmă ghimpată, prin care altădată trecea curentul ucigător, toate parcă răspândeau vaierul pământului martirizat. Se prezintă modul în care se selectau femeile tinere , sănătoase de cele bolnave, cum erau ultimele trimise în camerele de gazare, acolo unde era dezinfectarea, erau dezbrăcate, tot în mod ironic, așa cum erau conduși către moarte ceilalți în cântec de orchestră, primind și câte o bucățică de săpun, creându-le iluzia că ceea ce le așteaptă este altceva decât ceea ce urma.Pereții, cărămizile erau scrijelite cu rugăciunile deţinuţilor, autorul menționa, „Căutam o singură Anna și am găsit la Birkenau sute de mii de Anna Frank”. Mina este numit locul unde oamenii își îngropau bijuterii, sunt descrise gropile în care cenușa morților era dusă de Vistula, de apa devenise albă, leșioasă. Personajul, era în căutarea unui alt posibil jurnal al Annei Frank, prilej pentru el de a oglindi imaginea lagărului.Otto Frank, tatăl Annei, fusese înregistrat pe 15 august 1944 între deținuții de la Auschwitz. Când a fost eliberat de armata sovietică, s-a îmbarcat pe un vas francez, s-a întors la Amsternam unde fostele prietene ale fiicei sale i-au dat jurnalul acesteia, câteva caiete găsite pe podea după arestarea lor de către Gestapo.Au răbdat de foame și de frig, Margot și Anna au fost mutate la Bergen Balsen, mama lor a rămas la Auschwitz, sora ei s-a îmbolnăvit de tifos, la o săptămână, a murit și Anna, cu o lună înainte de eliberarea lagărului , în martie 1945, cu șapte săptămâni înainte de victoria definitivă asupra fascismului hitlerist. Ca niște fantome ale vieții rămase încă nerăpusă, ultimii supraviețuitori cercetau lagărul pustiu.
Capitolul „Coșmarul” surprinde întâlnirea doctorului Herman Korner, care fusese la Auschwitz, experimentând pe oameni, specializându-se pe atrofierea brună a ficatului, cu S.S. Haupstemfuehras Ernst Fauser, cei doi revăzându-se la 15 ani de la evenimentele trăite în lagăr. Împreună rememorează momentele trăite, prilej pentru cititor de a afla mai multe amănunte despre ororile săvârșite. Criminalii privesc retrospective asupra faptelor, infernul lui Dante părând o simplă comedie față de ce văzuseră. Se menționează faptul că exista o vilă între Auschitzch și Birkenau în care locuiau, se evidenţiază diferențele de trai între deținuți și oprimatori, care se răsfățau cu bucate alese, profitând de femeile din lagăr, camera cu perdele de pluș roșu și cu divanuri turcești fiind locul săvârșirii abuzurilor. Se amintește despre mijloacele diverse de ucidere, prin infuzii, fenol în inimă, când în sala de operații erau așezați pe scaun stomatologic, legați la ochi, înțepați cu repeziciune între coaste, sub sânul stâng, cum apucau să intre în camera din dreapta și într-un minut mureau. Se aplica eutanasierea, existau laboratoare de experimentare pe trupuri, se extrăgeau ficatul, splina, fierea, deţinuţilor li se extrăgeau dinții de aur, iar călăii nu se simțeau vinovați, considerau că e de datoria lor să se supună superiorilor. Se răceau trupurile, se puneau oamenii goi în căzi prin care treceau curenți de apă din ce în ce mai reci, până când oamenii mureau, testându-se gradul de rezistență, limitele organismului. Erau trecuți de la o temperatură la alta, de la rece la fierbinte, puși între femei goale. Doctorul alegea, selecta femeile capabile de muncă, cele incapabile, stânga și dreapta făcând diferența între viață și moarte. Se amintește de un moment când a adormit și toți cei care au fost trecuți în dreapta au murit, deși el nu mai era în stare de veghe, în stare să observe diferențele.
Una dintre tehnicile utilizate de autor este cea a jurnalului care conferă autenticitate, credibilitate celor evocate, de asemenea ce a inserției, a povestirii în povestire, a înlănțuirii, alternanței,tehnica detaliului semnificativ, elemente care conturează un univers imposibil de uitat. Sunt scene în care se îmbină realul cu visul,un semn al însemnării psihice al personajelor fiind coșmarele care le fură liniștea, pacea. Auschiwitz, Birkenau și celelalte lagăre de concentrare, răpiseră viața, sănătatea, bucuria, pacea.SS.-iștii făceau toată treaba murdară care includea crematoriile, gazările, sârma ghimpată, infuziile, experimentele, abuzurile, foamea, setea, murdăria, condițiile grele, coșmarul.
Capitolul „Scrisori de dincolo de viață” înfăţişează Auschwitzul ca pe un muzeu al terorii, al bestialității, se face o săritură în timp, se reliefează coșmarurile care au rămas mărturii ale celor făcute, trăite, înregistrate în subconștient, revăzându-se vagoanele venite aici din toată Europa, convoaiele de oameni așteptându-și rândul la camera de gazare, „șirurile de musulmani” trecând prin fața ofițerilor S.S. care trebuiau să decidă soarta lor. Teroarea instaurată în trecut se exprimă peste ani prin vise tulburătoare, reiterând clipele de coșmar. Se prezintă minciuna care se răspândea ca o plagă, convoaiele oficiale ale ziariștilor străini, ale Crucii Roșii fiind înșelate când veneau în vizită, prin bazinul creat pentru a crea iluzia grijii față de relaxare, prin meciurile de fotbal, prin orchestră, iluzii ale binelui, ca niște culmi ale cinismului. Inscripția de pe zid: Ura! Sunt din nou aici este un simbol al acestei atitudini josnice, autorul consemnând lupta acerbă pe viață și pe moarte de mascare a mascaradelor înscenate de ochii lumii, lupta pentru salvarea valorii umane, pentru surparea dinăuntru a acestei oribile mașini a morții.În fruntea ei se aflau comuniștii, dușmanii cei mai aprigi ai fascismului din întreaga Europă.Se prezintă faptul că exista o mișcare de rezistență în lagăr, se trimiteau mesaje, scrisori în afară, informându-se cu privire la cele petrecute acolo, aceste piese rămânând unele dintre cele mai de preț din muzeul devenit ulterior acel spațiu. Scrisorile citate de autor reprezintă mărturii ale Rezistenței, reprezintă o tehnică artistic menită să confere autenticitate, credibilitate, înfăţişează adevărul cu privire la evenimente care îi marcau pe cei de acolo: bolile cum ar fi tifosul, tuberculoza, se menționează în scrisoarea de pe 29 august de existența a 746 bolnavi de tifos care au fost otrăviți, oamenii cereau medicamente, otravă, voiau să se răzbune. Se menționează că în lagăre erau polonezi, cehi, evrei, ruși, nemți, alte naționalități, în total 36 267, 11.000 de prizonieri, morminte comune, rușii exterminați în două luni, că blocul 10 din A era o stațiune de experimente cu 200 de evreici și 15 evrei, se testau fecundarea artificială, castrarea, sterilizarea, se creau oameni în eprubetă. Se aduc în prim-plan încercările de evadare, faptul că uneori erau ajutați, că erau 20.000 de transporturi zilnic la gazare, că doar 10% erau reținuți în lagăr, crematoriul din Birkenau lucre ziua și noaptea. Oamenii își păstrau demnitatea, condamnații au intrat în crematoriul numărul 4 cântând „Polonia încă nu a murit, e pe baricade”. Crimele săvârșite acolo sunt simbolul sălbăticiei hitleriste cu toată încercare de stingere a urmelor lichidărilor sângeroase. Se amintește de 6 instalații pentru uciderea oamenilor cu arsenic, a evreilor din Franța, Italia, Olanda, Belgia. Marea dilemă a comandamentului fascist din Auschwitz era în ce consta organizarea comunistă din lagăr care transmitea date exacte, relatări despre situația lagărului, dacă erau furnizate informațiile de către deținuți sau de către SS-iști.Se conturează ideea că hârtiile pot reabilita demnitatea umană prin cele consemnate.
Capitolul „Întâlnirea” surprinde întâlnirea a doi jucători de box care se cunoscuseră la Auschwitz, Staszek și Golen(germanul Firtz Schustes), ultimul în ipostaza de călău, celălalt, de victimă, obligat să îl antreneze, ajute pe SS-ist în a fi mai puternic, gata de îndurat umilințe, înfrângeri pentru a scăpa cu viață. Dintre tehnicile utilizate de autor, se remarcă povestirea în povestire, anamneza, amintirile sunt inserate în povestirea propriu-zisă, se alternează planul trecutului, cel al evenimentelor relatate cu cel al prezentului relatării. Lupta reală dintre cei doi, pe viață și pe moarte se realiza doar la această întâlnire de peste ani, când s-au recunoscut unul pe altul și a venit timpul demascării, fiind în același timp și singura victorie obținută de polonez în confruntarea cu cel care îl oprimase.
Capitolul „Monumentul” dezvăluie modul în care oamenii au căutat să nu lase uitate evenimentele petrecute acolo. În sala Tribunalului Internațional de la Nurnberg s-a înfăptuit judecata pentru crimă împotriva umanității. S-au realizat încercări de surprindere a semnificației a tot ce reprezenta Auschwitz de către numeroși artiști. Dintre milioane de victime, au supraviețuit câțiva vederii infernului din lagărele morții cu sârme de oțel, stâlpi de beton, barăci de zid, lemn. Autorul înaintează idea că Auschiwitz ilustrează ce face ura de rasă, cum îl schimbă pe om în fiară. Monumentul Auschwitz ar trebui să fie lumea nouă, omul altfel educat.La 15 ani după război, supraviețuitorii au cerut artiștilor lumii un monument ar martiriului luptei și morții celor 4 milioane de oameni uciși din 46 de țări ale lumii.Călăul supreme, Rudolf Hoess a stat aproape un an într-o închisoare în Cracovia, a scris autobiografia într-un text de 250 de pagini, considerat scriptură a infernului, cuprinzând autodemascarea fascismului hitlerist, în final spunând că ar face la fel dacă ar lua-o de la capăt. Se revine asupra imaginii celui care l-a întâlnit pe pictorul de la Auschwitz, finalul concentrat într-o frază sugerând speranța într-un viitor mai bun: „Când am iești afară, mijeau zorii”.
Iulia DRAGOMIR
(articolul a fost prezentat în cadrul Proiectului Cultural Național „In memoriam Ioan Grigorescu”, organizat de UZPR, Filiala Prahova)
.
