Termenul „îndărătnicie” poate fi înlocuit cu perseverenţă, speranţă, datorie, revoltă şi încă altele. Îndoiala rămâne şi (pentru că) este un sentiment a cărui aripă amar-neliniştitoare mă atinge din când în când. Îndoiala şi oboseala (despre care i-am auzit vorbind şi pe unii colaboratori ai revistei). O fi din cauza vârstei, a vremurilor (pandemice şi post~), o fi parte a unui sindrom de neajutorare învăţată, cum spun, doct, psihologii? Poate fi câte ceva din toate, dar, pe total, slavă Domnului, deocamdată, tot mai puternică e îndărătnicia. A mea şi a colaboratorilor.
Îndoiala se referă – nu vă grăbiţi să mă judecaţi – la rolul-rostul revistei şi, mai specific, al editorialelor, în care, recunosc, am devenit tot mai pesimist, mai neîncrezător în „sănătatea” omenirii, a civilizaţiei contemporane. Mi s-a şi reproşat pesimismul, dar nu am alegere. Mă uit în jur, mă uit pe harta lumii, mă uit în istorie şi prin minte îmi trec tot felul de idei, modele, chei de înţelegere a multelor lucruri stranii la prima vedere, ba chiar şi la a doua, şi toate spun de rău. Sunt „de vină” pentru înţelegerea mea negativistă şi (sintagma este opusă „legiunilor de imbecili” despre care vorbea Umberto Eco) un „pluton de înţelepţi”, de la Spengler şi Toynbee la Chomsky şi Harari, de la Vintilă Horia la Berdiaev (găsiţi multe alte nume în articolele din revistă, din ultimii ani, semnate de Horia Bădescu şi Theodor Codreanu, pentru a nu-i invoca decât pe aceştia doi), care ne-au prevenit de atâtea ori că „lumea nu merge bine” (aluzie la cartea Cum merge lumea, a lui Chomsky). Reducând totul la un slogan, nu mai trăim vremurile galante ale lui „cherchez la femme”, ci pe cele cinic-pragmatice ale lui „follow the money”. Banii (şi puterea) sunt criteriu şi indicator pentru elită (cluburi, grupuri, familii, forumuri, corporaţii), organizaţiile internaţionale şi oengeurile sunt instrumente directe, suprastatale, ale acesteia, guvernele sunt instrumente executive, cetăţenii sunt resursă. Am rezumat o parte dintre editorialele din ultima vreme.
La ce bun (aceste editoriale)?, întreabă un drăcuşor, adăugând picături de otravă de genul „cine le citeşte, cine le ia în serios?”, „nu vezi ce eficienţi sunt guralivii de la TV?” (mercenarii, vrea drăcuşorul să spună), „uită-te cum se votează”, „uită-te la politicieni, la guvernanţi”, „vezi cum TV-ul bate de departe viaţa (făcând alb din negru şi negru din alb, la comandă)”, „nu se mai poate face nimic”… Sentinţa „concluzie” parcă vine dinspre elite-guvernanţi, că tare le-ar plăcea/folosi ca ea să ne intre odată şi odată în cap! – oare drăcuşorul să fie şi el propagandist-angajat?…
Pandemia din care tocmai am ieşit (oare?) oferă perfecte „studii de caz” pentru „sceneta” ridicolă, perfect lămuritoare, dar mereu uitată, ascunsă sub emoţia iminentei noi catastrofe anunţate pe ecran, cu următorul scenariu general: de undeva „de sus” se induce o idee, mass-media o promovează, o mare parte dintre „formatorii de opinie” (cei cu banii, ideile şi conştiinţa în plic) se aliniază zgomotos, apar şi „disidenţii”, unii din luciditate, alţii din obişnuinţă, „disidenţii” sunt ridiculizaţi, blamaţi, aneantizaţi, o parte dintre ideile lor se dovedesc ulterior valabile, implicit, o parte dintre ideile oficiale se dovedesc eronate, dacă nu direct şi imoral interesate, dar „tonomatele” (caracterizare ex-prezidenţială, inspirată) nici vorbă să clipească, recunoscându-şi vreo vină, totul e împins într-un trecut încăpător ca un rezervor-malaxor de episoade jenante.
Dar, nedumerirea mea cea mare nu vine dinspre propagandiştii media (îi deplâng doar pe cei educaţi şi/sau inteligenţi, pentru că presupun că ceva jenă îi bântuie), ci dinspre victimele lor. Cum se face că atâta lume cade atât de deplin în capcană, preluând cu voluptate opiniile oficiale, ignorând orice detaliu care ar aduce vreo umbră de îndoială? Cunosc destui oameni care se transformă în apărători aproape agresivi ai „directivelor” ingurgitate. Iar pe bloguri şi forumuri, chiar agresivitate găsim, dar acolo sub acoperirea anonimatului.
Apare aici sugestia unei explicaţii: apartenenţa la un grup (şi anonimitatea). Psihologii ştiu asta de multă vreme şi e aproape înfricoşător ceea ce ştiu: nevoia de apartenenţă este plasată destul de aproape de baza piramidei lui Maslow a nevoilor umane; în grup („modern” se spune bulă), oamenii se comportă altfel decât izolat, uneori altfel decât normal (plasarea într-un grup dă un sentiment de confort, de protecţie, de infailibilitate în raport cu grupurile „rivale”, reduce responsabilitatea, „teama de a fi prins”); sloganul „mai bine să greşeşti împreună cu grupul decât să ai dreptate împotriva lui” este cunoscut (şi promovat de partide, de exemplu); masele devin uşor turme (Gustave le Bon, încă de prin anii 1890), iar Nietzsche, chiar ceva mai devreme, spunea (Aforismul 156, din Dincolo de bine şi de rău, 1886) că „Nebunia în rândul indivizilor este rară, dar în rândul grupurilor ea este regula”.
Cum să nu devii pesimist, citind toate acestea şi constatând că oamenii de azi sunt (suntem) tot mai grupaţi, clasificaţi, prinşi în bule (pe reţele) sociale care funcţionează, desigur, exact aşa cum au observat/teoretizat psiho-sociologii (socio-psihologii): membrii unui grup devin victime ale grupului (căutaţi pe internet după sintagma „victims of groupthink”), „hipnoza de grup” este acaparatoare şi trainică, grupurile îşi elimină disidenţii, un lider de grup poate influenţa din plin evoluţia grupului, ieşirea din grup nu e deloc uşoară, presiunea grupului distorsionează şi judecăţile, şi acţiunile individului.
Prin ultimele cuvinte aproape am citat titlul unui articol vechi (din anul 1951) şi bine cunoscut al lui Solomon E. Asch, de fapt, un capitol dintr-o carte (a se vedea, pentru mult mai multe detalii, cartea lui S.E. Asch, Social psychology, Prentice-Hall, New York, 1952), în care este descris un experiment faimos privind influenţa grupului asupra individului. Dau câteva amănunte pentru că multe lucruri neplăcute „din viaţa reală” se pot explica astfel, dar se găseşte aici şi o observaţie aducătoare de optimism – scoţând astfel editorialul de faţă de sub umbra îndoielii din titlu…
Pe scurt, experimentatorul alege un număr de complici, să zicem, opt, şi un „cobai”, cărora le pune în faţă câte o foaie de hârtie pe care sunt desenate trei segmente de lungimi apropiate, dar vizibil diferite, lângă care apare un al patrulea segment, despre care cei nouă sunt întrebaţi cu care dintre primele trei segmente este egal. Răspund mai întâi, pe rând, cei opt complici, toţi indicând un acelaşi segment, dar nu pe cel care cu adevărat este egal cu cel de-al patrulea. Ultimul care se pronunţă este persoana inocentă, subiectul experimentului. Ceea ce se întâmplă poate fi greu de prezis, greu de acceptat: cam o treime dintre „cobai” repetă răspunsul eronat al grupului, al celor opt dinainte. Întrebarea este clară, răspunsul corect este clar, la vedere, dar presiunea grupului este suficientă pentru a induce nu numai nesiguranţă, ci aliniere la opinia majorităţii – de fapt, a unanimităţii!
Un punct extrem de important: unanimitatea! S.E. Asch a testat mai multe ipoteze de lucru, variind dimensiunea grupului (de pe la 3-4 membri apare deja distorsiunea, ea creşte până pe la 7-8, apoi se stabilizează), răspunsul „cobaiului” depinde foarte mult de personalitatea acestuia, de antecedentele psihologice (cam două treimi nu se lasă influenţaţi-păcăliţi), dacă apare măcar un „disident”, care să indice răspunsul corect, atunci persoana sub investigaţie „prinde curaj” şi răspunde corect, lucru care se întâmplă chiar şi atunci când unul dintre primii opt răspunde incorect, dar altfel decât majoritatea. Mai sunt detalii, desigur, dar mă opresc pentru a sublinia observaţia aducătoare de optimism: „hipnoza de grup” practic dispare dacă grupul nu este perfect omogen (în ideile/alegerile promovate) – mai ales la întâlnirea cu o personalitate lucidă, puternică! În mod natural, grupurile/bulele îşi elimină disidenţii; în mod organizat, programatic, organizaţiile mari (guverne, partide, supra-guverne) încearcă prin toate mijloacele să elimine disidenţii, inclusiv din organizaţiile şi grupurile subordonate. Un disident ruinează „unitatea de monolit”, coagulează o mişcare alternativă, poate submina o întreagă campanie de „spălare pe creier”. (Să ne amintim vehemenţa cu care, fără argumente medicale, au fost linşaţi mediatic medicii care îndrăzneau să iasă în public cu tratamente anti-Covid, şi nu de alţi medici, ci mai ales de ziariştii „oficiali”, „virusologi” atunci, experţi acum în ale războiului – dar asta e altă poveste.)
Aşadar, îndoiala din titlu nu este, psiho-sociologii ne-o garantează, justificată! Am uitat deja de ea…
