Constantin Brâncuși este el însuși un monument cât întreaga lume, este la fel de cunoscut pe mapamond ca Michelangelo și considerat părintele sculpturii moderne. România nu are un brand Brâncuși care să se apropie măcar de aceste dimensiuni; România marchează viața și opera marelui creator – care a plecat cândva de la Hobița și a universalizat simbolistica tradițională românească – cu evenimente de anvergură limitată; România pășește cu mare grijă în preajma moștenirii spirituale a artistului mondial care a vrut – și nu a putut – să-i lase moștenire totul.
Interviul săptămânal realizat de Mădălina Corina Diaonu, secretar general al UZPR, la Radio Helsinki, din Graz, de unde Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România emite pentru toți românii în fiecare vineri, îl are ca invitat special pe Miron Manega, vicepreședintele UZPR. „Ce știm sau ce nu știm despre Brâncuși?” pune degetul pe anumite răni ale relației României cu marele său artist. „În 1951, în plin apogeu al carierei sale artistice, Constantin Brâncuși decide să doneze statului român toate operele sale din atelierul său din Paris: 230 de sculpturi, 1.600 de fotografii și clișee, unelte, mobilier. Statul român îi refuză cererea. În încercarea de a-și proteja opera, Constantin Brâncuși avea să renunțe la cetățenia română, pe 1 august 1951, iar un an mai târziu avea să primească cetățenia franceză… În 1955, simțind că i se apropie sfârșitul, Brâncuși înaintează statului român o cerere privind repatrierea sa, în care își exprima dorința de a se întoarce acasă pentru a fi înmormântat lângă părinții săi, în cimitirul de la Hobița. Și această cerere îi este refuzată” (Horia Muntenuș, „Dincolo de Brâncuși”, Editura Gedo, 2009).
Despre anvergura perenă, globală, a marelui Brâncuși, la Radio Helsinki, Graz, postul românismului fără hotare, vineri, 18 februarie, de la ora 13:00, ora Austriei.
