Într-o descindere a lui Nicolae Titulescu la Viena, în primăvara anului 1935 (mărturisește Lucian Blaga, consilier de presă, la acea dată, pe lângă Legația Română de la Viena), reputatul diplomat spunea răspicat: „Noul război mondial, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, primul război mondial. Războiul va fi lung și greu. La început Germania va avea succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă.” Lucian Blaga își amintește de starea de revoltă în care era diplomatul rostind „atari barometre”, cu un simț înnăscut al identificării celor mai imperceptibile schimbări care se produceau în atmosfera generală a continentului. Bucurându-se de un imens prestigiu în opinia internațională, Titulescu avea darul uluitor de a defini, de a argumenta, energic și subtil, făcându-l pe Lucian Blaga să-l compare cu Bergson.
A fost și momentul în care Blaga i-a dat în gara din Viena ( i-am întins cu multă sfială și numai în momentul când trenul se puse în mișcare) cartea cu piesa „Avram Iancu”, emoționat de surâsul diplomatului și promisiunea: „Să știi că am s-o citesc!”. Numai că, Lucian Blaga era stăpânit de convingerea că Titulescu nu va avea răgazul lecturii piesei.
La doar câteva săptămâni (relatarea e cuprinsă în volumul de publicistică al lui Lucian Blaga Peisaj și amintire), întâlnindu-l pe Nicolae Titulescu, tot în gara din Viena, acesta începu „fără nicio caznă” să recite din „Avram Iancu” : În pădure, / toate păsările dorm, / numai una n-are somn, / cată să se facă om, încheind cu remarca: Nu știu de ce, dar tare-mi plac mie aceste versuri! Titulescu rostise versurile în care Blaga vorbea despre pasărea mitologică din Munții Apuseni care, în piesă, păzește inima neamului. „Titulescu simțea pesemne, consemnează Lucian Blaga, o înrudire între insomnia sfântă a acelei păsări de veghe și insomnia sa. Căci și el suferea de insomnie lângă destinele țării, de-o insomnie blestemată pentru el și pentru noi, căci ea avea să-l destrame înainte de vreme, încât astăzi, la o răscruce cum nu a fost alta vreodată, când am avea așa de mare nevoie de veghea lui, el nu mai este printre noi.”
Pentru insomnia lui Titulescu lângă destinele țării, Lucian Blaga folosește și expresia boala sacra a lui Titulescu. Era în 1928 când diplomatul pregătea, în febre de Vulcan acoperit, Procesul Optanților la Liga Națiunilor. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar precum că România ar fi discriminat prin reforma agrară din 1921 pe marii proprietari maghiari din Transilvania.
Era „grav bolnav”, după înfrângerea din prima sesiune a Procesului, își amintește Blaga, de-o boală imponderabilă și fără de identitate precisă în tratatele de medicină, bolnav de flacăra lăuntrică ce-l ardea, nedându-i răgaz și desființindu-i somnul, problematizându-i ființa în vechiul Hotel des Bergues din Geneva „unde, în domolită penumbra, se tortura, prin liberă autodeterminare”. Căci geniul lui nu putea să suporte eșecul. Era boala sacră a lui Titulescu, dorul de revanșă sub semnul unei dreptăți colective al celui ce devine apărătorul vajnic al tezei românești în Procesul Optanților, eveniment ce umpluse cu ecourile sale toată presa internatională. Lucian Blaga participă la „memorabila după-amiază” a Procesului în care Titulescu, cu un calm stăpânit, citește cu glas de metal nobil, de-o transparență cuceritoare, declarația prin care justifică „exproprierea moșierilor maghiari, adică a moșierilor care aveau pământ în țara noastră, dar optaseră pentru cetățenie maghiară”. Președintele Ligii, în numele Consiliului Ligii, s-a raliat la punctul de vedere românesc. Protestul contelui Apponyi a fost zadarnic. Nu mai luam parte, rememorează Blaga, decât la un epilog de tunete după furtună.
Așa l-a cunoscut Lucian Blaga pe Nicolae Titulescu, admirându-i activitatea de diplomat, jurist, profesor, om politic, ministru al Afacerilor Străine, președinte al Ligii Națiunilor, membru titular al Academiei Române, făcându-i impresia unei ființe „de alt ordin decât cel uman”.
Valentin Marica / UZPR
