SLAVCO ALMĂJAN (n. 10 martie 1940, Vârșeț-Oreșaț, Voievodina) – poet, prozator, dramaturg,
eseist, traducător, publicist. Studii în limba română la Liceul românesc din Vârșeț. Absolvent al Facultății de Filosofie de la Universitatea din Novi Sad (specializare în literatură iugoslavă și universală). Debut cu poezie în revista „Lumina” din Vârșeț (1957) și editorial în 1968 cu volumul de versuri „Pantomimă pentru o după-amiază de duminică/ Pantomima za nedeljnopopodne”, încununat cu „Premiul Majoratului” (Novi Sad). Cărțile sale de poezie i-au fost tipărite atât în Serbia (Panciova, Novi Sad; Priscina) cât și în România (Timișoara, Cluj, Iași, Craiova), fiind încununate cu diferite premii (la Novi Sad, Panciova, Belgrad, Uzdin, Iași, Craiova, Bistrița etc.), între care menționăm Premiul „Mihai Eminescu” al Festivalului Internațional „Mihai Eminescu” (2001 – Orșova, 2008 – Drobeta Turnu-Severin), Ordinul „Mihai Eminescu” pentru Literatură (2003, Institutul Național pentru Societatea și Cultura Română din Iași), Academia Internațională „Mihai Eminescu” (Craiova, 2006). A condus publicații de limba română din Voivodina (redactor-șef la „Lumina”, 1976-1981, 1993-2000). Președinte al Asociației Scriitorilor din Voivodina și membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia.
Menționăm tabloul bio-bibliografic aproape exhaustiv alcătuit de confratele scriitor Nicu Ciobanu, care, împreună cu antologarea poemelor, prefața și selecția reperelor critice datorate criticului și istoricului literar Florian Copcea, reușesc a contura profilul poetic distinct al scriitorului SlavcoAlmăjan.
Au scris despre opera lui: Radu Flora, Ion Deaconescu, Costa Roșu, Petre Stoica, Paul Miclău, Gabriel Stănescu, Marian Odangiu, Ioan Baba, Ștefan N. Popa, Ion Rotaru, Dan Cristea, Gabriel Chifu, Ecaterina Țarălungă, Catinca Agache, Gligor Popi, Ionela Mengher, Ion Neagu, Florian Copcea, Nicu Ciobanu, Vasa Barbu, Mariana Dan, Ofelia Meza, Boris Crăciun, Brândușa Juică, Daniela Crăciun-Costin, Marina Ancaițan, Virginia Popovici ș.a.
Antologia de față, FASCINAȚIILE TREZIRII, „văzută și acceptată de autor”, este alcătuită din volumele Pantomimă pentru o după-amiază de duminică (1968), Liman trei (1978), Labirintul rotativ (1986), Mutația punctului (1988), Post-restant la arhipelag (1999), Faptele imaginarului (2004), Fotograful din Ronkonkoma (2009), Mansarda de Vest (2012) și Un pește a sărit din acvariu (2017).
În prefața „SlavcoAlmăjan: evaluări poetice și estetice”, îngrijitorul ediției de față, dl Florian Copcea, reiterează faptul că literatura română de azi din Serbia, marcată benign după război de imperativul sincronismului, este „deschisă experiențelor europene”, evoluând, în contextul multiculturalității și multilingvismului dat, „sub principiul aculturației și al unor încrucișări identitare care au orientat-o spre o inevitabilă ruptură de tradiția organicistă”, în cazul de față cu acea ideologie de import modulată într-un socialism doctrinar titoist vreme de decenii… Astfel a fost posibilă apariția unor „limbaje vitale, inovatoare, consecvente formelor estetice occidentale”, alcătuind o nouă literatură atât ca tematică, dar mai ales ca artisticitate a formei. Între „Sisifii existențiali” ai noilor paradigme artistice, alături de Radu Flora și Vasco Popa, numele lui SlavcoAlmăjan este unul care se impune de la sine, prin profilul de polihistor al creatorului, un fel de scriitor „total”, abordând cu succes toate genurile literare și contribuind la disiparea transfrontalieră a valorilor românești din spațiul ex-Iugoslaviei, el însuși fiind tradus în limbile minorităților din ex-Iugoslavia (albaneză, maghiară etc.), dar și în engleză, chineză, turcă, suedeză, slovacă, italiană și spaniolă.
SlavcoAlmăjan aduce în poezia o lume nouă, de deschideri proaspete și vizionare, transpusă în versuri frenetice cu acea energie nezăgăzuită și debordantă bucurie primăvăratică, o lume „imaginară”, după cum însuși o califică poetul, dar în măsură să exprime, prin varii re-semantizări mitice, pe deplin elanul de forță și novator al noului crez paradigmatic: „Pe neașteptate se deschide cerul/ Ceea ce era neobișnuit la ora aceea/ Cerul era ca și câmpiile noastre/ Mai mult verde decât pregătit de nuntă// În fața cerului deschis era o mireasă/ Fii atentă i-am spus/ Dacă ți se va întâmpla să-ți apară o stea la nunta mea/ Nu te minuna/ Stelele vin nechemate la nunțile esențiale// Era sâmbătă pe-nserate/ Și pe cer nu apăruse nicio stea/ Și mireasa s-a plictisit așteptând să apară în fața ei/ Măcar o idee în formă de măr/ Atunci s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat/ În curte a apărut un clovn/ Dansând cu mireasa până spre sfârșitul verii/ Într-un târziu cerul se închise din nou/ Și cum se închise cerul/ Suspiciosul manifestă interes față de lumea imaginară” (Interes pentru lumea imaginară).
Avem aici o adevărată artă poetică, din care reținem apetența poetului pentru discursul poetic care conține în sine un miez de „poveste” hilară, de „narativitate” declanșatoare de „criză” lirică, apoi limbajul acceptabil cu multe note de oralitate și, nu în ultimul rând, acea știință a construcției poetice, de imagism centripet, care modulează toate aceste mărci caracteristice într-un text pliat pe idee și foarte semnificativ. „Discursul liric al lui SlavcoAlmăjan, grav și previzibil, în esență matafizic, – constată prefațatorul, exemplificând cu versuri – corespunde unei hermeneutici orientate spre o simbolistică transfrastică”:
„Eram obișnuit cu tot felul de surprize
Mai ales cu propria mea identitate
Memoria personală nu era altceva decât o colivie
Lucrul acesta părea absurd deși armonios poziționat
La prima vedere totul aparținea ficțiunii
Pasărea din colivie era protejată de indiscreție
Deoarece era invizibilă și crescută între trecut și viitor
Era stadiul alternativ al vârstelor și al cunoașterii
Am vrut să scot pasărea din colivie
Dar cum să scoți o pasăre invizibilă
Confruntată cu ideile mele despre libertate și zbor
Trebuia întâi de toate să demontăm colivia
Am adus fel de fel de unelte
Am încercat să ne eliberăm de anumite texte de epocă
Să ne întrebăm cum pasărea putea să devină invizibilă
Că ea nu era înger
Nici ființă născută din ideea de nemurire
Și nici nu se asemăna cu efectul invers
Era foarte greu să demontăm colivia
Că și ea încetul cu încetul devenise invizibilă
În sfârșit era atât de clar că-n fața noastră nu mai era nimic
Îmi este imposibil să spun cum mă simt acum
Nu mai am pasăre nu mai am colivie
Și ceea ce este mai grav
Nu mai am nici identitate”
(Demontarea coliviei)
Exprimându-și crezul poetic în astfel de texte de o imaginare instituire a eului în narativități enigmatice, de criptică sugestivitate hilară, SlavcoAlmăjan nu făcea decât să-și construiască o operă într-un context socio-politic dat, în care numai astfel de „abordări” imaginare puteau defini aspirația de libertate deplină a unui artist. Căci ce altceva pot semnifica metaforele-simbol „mireasa” și „colivia”, din textele citate, decât un dor subversiv de eliberare a eului din canonul proletcultist al vremii. În toată poezia sa de până la 1989 vom întâlni astfel de înscenări fantasmatice, imaginare, traducând o sete de eliberare a spiritului din orice constrângeri (fie ele onto-existențiale, fie aluziv-politice): Bărbatul în stare lichidă, 1970; Casa deșertului, 1971; Liman trei, 1978; Labirintul rotativ, 1983; Mutația punctului, 1986; Efectul contrastelor, 1989).
Sub acest aspect al unei subversivități de substrucție, SlavcoAlmăjan este congruent cu lirica lui Radu Flora și Vasko Popa, ba chiar cu poezia lui Mihai Avramescu, Ion Marcoviceanu sau Ion Bălan. Instituite pe imaginare „scenarii”, de hilare simbolizări și metaforizări, poezia aceasta de fel apolinic „dă seama” de anumite experiențe existențiale, de o luciditate deopotrivă intensă și amară, care merge până la starea disconfort sufletesc și totodată de o „disonanță” spirituală menită a-i traduce, odată cu noutatea, însăși gravitatea reflecției lirice. De la cursivități narative la ritmuri trudnice, lirica sa traduce imperioase combustiuni sufletești, totul într-o „distincție a discursului, deopotrivă fin și percutant, mărturisind atât un bun mânuitor al conceptelor, cât și un observator acut al meandrelor vieții interioare. Poemele sale, concise, lapidare, cu o tăietură precisă, au un soi de expresivitate albă, pe deasupra cuvintelor, acestea reținute, din greu reținute pentru a mărturisi mai mult, pierzându-și astfel ponderea și statutul ce le-au fost acordate inițial. Rezultă de aici o formulă poetică sincopată, cu o forță latentă, mocnită, o formulă care își propune să traducă atât cât este posibil și cu uimirea dureroasă, inerentă în fața descoperirilor de acest gen, «ritmurile fluctuante» ale trăirii lăuntrice, când în acord, când opusă la ceea ce se petrece în afara ei” (Dan Cristea).
A se observa că secvențele epice, de un vizionarism când imanent-existențial, când simbolic, sunt în definitiv aduse anume în poezie pentru a institui o lume imaginară, de fantasmatice declicuri mitice, menite a-i exprima și motiva totodată ideile, aspirațiile, năzuințele și neliniștile creației.
Confratele SrbaIgnjiatovič aprecia poezia acestuia ca fiind „încărcată de ceea ce, în ultima vreme, este cunoscut sub termenul de postmodernism”, dezvăluind o existență poetică de acute meditații, problematizante, aspect sub care ea devine „o poezie aproape subversivă în climatul post-modernității” (Ion Deaconescu).
Această poezie „a peștelui care a sărit din acvariu” (2017), ca să-i cităm titlurile unor volume, poate fi în aceeași perspectivă metaforic-simbolică a celui ce a locuit în „casa deșertului” (1971), într-un „liman trei” (1976) sau într-un „labirint rotativ” (1983), percepând cu profundă intuiție „mutația punctului” (1986) și, evident, „efectul contrastelor” (1989). Cu Ieșirea din clepsidră (2003) și volumul de eseuri Tratatul deimagologie (2003), literatura lui SlavcoAlmăjan marchează etapa în care poetul se găsește și azi, cu aceeași „rigoare și fascinație a extremelor” (antologie de eseuri din 2007).
Poet de consistentă postmodernitate și po(i)etician de larg orizont ideatic, prin „istoria tristă a dezrădăcinării” sale, „dezrădăcinare (ce) se întâmplă în cer/ Și nu pe pământ” (Cântec despre căderea din istorie), SlavcoAlmăjan se impune în poezia europeană printr-un viguros vizionarism „ego-centric”, secvențialitatea epică în registrele oralității reușind să instituie o mare poezie de meditație, în tulburătoare interogații trans-existențiale. Și acest sentiment al gravității intrinsece nu apare deloc în solemnități trufașe, dimpotrivă în contexte și expuneri de umilitate, de asumări identitare dezarmante, de unde și farmecul poeziei slavco-almăjene, de o specificitate și diferențiere categorice în contextul liricii din Serbia de azi. Iată una din ipostazierile lirice ale poetului, capabil a filtra până la esență miturile culturale ale umanității (vezi în cazul de față plurisemantismul „calului”, cu evidentă re-simbolizare a cabalinei din teatrul shakespearian!) și a se sublima pe sine însuși în simbolistica fantasmatică a imaginarului (sugestia atingând și înaripatul Pegas, fiul gorgonei Meduza):
„Oameni buni unde îmi este calul
Nu vedeți că se-nseară
Și calul nu-i
Cum voi descrie amurgul serii fără cal
Cum voi aplica peisajului o coamă și o copită
Oameni buni unde îmi este calul meu cel bun și cel cuminte
Cel ce dimineața mănâncă jeratic
………………………………………………
Va să zică încă o dată numai un al ne poate salva din încurcătură
De fapt și un câine ar putea să ne fie de folos
Și o pisică udă de atâta ploaie absurdă
Cum poate pisica înlocui calul întrebă cineva de la balcon
Cum poate câinele să fie de folos
El n-are coamă și n-are copită
O ce greșeală înspăimântătoare
Ce realitate insuportabilă
Eu mă aflu în mijloc de bulevard oameni buni
Ce-mi trecuse prin minte să caut calul tocmai aici
Și cum de nu văzusem că scena e goală
Și că personajele erau luate de vânt”
(Unde îmi este calul)
Sau această ultimă strofă din poemul „Mizeria întrebărilor”, esențial fixat pe o inefabilă stare de grație, asaltată însă, în mod profan, de neofite întrebări prozaice, – manieră stilistică ce ne amintește de ai noștri poeți neomoderniști Nichita Stănescu și Marin Sorescu, adică de lirismul când grav, când fantezist și ironic al unor contemporani de seamă și prieteni cu poetul sârb:
„Ce este poezia
Nu mă întreba în felul acesta
Întreabă-mă în celălalt fel
Întreabă-mă în orice fel
Întreabă-mă în felul felurilor
Numai în felul în care mă întrebi
Nu mă-ntreba”
Acesta este SlavcoAlmăjan, un poet („cu figură de hiperboreean/ Și o poftă de animal sălbatic” – Micul dejun la malul Dunării), care, deși evită orice punctuație, dă drumul limbajului să exprime „viața epică și plutitoare” (Înspăimântător), asigurând poeziei o captivantă cursivitate și elevată coerență, modulate ficțional și amprentate de simbolistica metaforică a marilor teme (viață și moarte, creator și creație, imanent și imaginar, existență și dezmărginire, limită și nelimitare etc.), o poezie engramată de o subtilă, aproape imperceptibilă ironie („Poemul avea nervi și tandrețe și puțină ironie” – Pisica neagră a înghițit poemul alb). Avem a face cu o lirică glifată pe memoria miturilor, mereu de-construite și re-semnificate, în general, pe contingențe cu irizări ancestrale și filtrări ale livrescului, o poezie fixată, dincolo de insidioasa obstinație, pe condiția disforică a Creatorului și, desigur, pe o tânjire de perspectivă soteriologică… (Va urma)
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu
