Astăzi se împlineşte o săptămână de când am plecat din Bucureşti spre Tara Soarelui Răsare. Incredibil cum trece timpul! Mai ales aici, unde el se comprimă, cum tot am subliniat, şi mai mult… Joi, 22 iulie, am intrat pentru prima oară în uriaşul sediu Internaţional Broadcast Centre (IBC), în care îşi desfăşoară activitatea toţi jurnaliştii radio-tv prezenţi la Tokyo 2020. Alături mai e o clădire, la fel de mare, rezervată fotoreporterilor şi colegilor din presa scrisă. Am observat, cum am coborât din autobuz, în „autogara” de unde pleacă, la ore fixe, alte autobuze către toate bazele sportive, că măsurile de securitate sunt unele mai relaxate decât la alte ediţii. La Londra 2012 şi Rio 2016 armată era omniprezenta şi pe străzi şi mai ales lângă arenele de concurs, cu mitralierele la vedere. Frică inoculată de terorism era mare. Aici, că de altfel în toată lumea, ea a fost înlocuită cu frică de covid, ca şi când teroriştii, în carne şi oase, au luat o pauză, recunoscând superioritatea altuia, nevăzut şi, iată, încă (!), necunoscut…
La intrarea în perimetrul IBC e un punct de control cu mai multe intrări în care, mai întâi apeşi, pe pedală unui dispozitiv care îţi oferă dezinfectant
pentru mâini dar care, în acelaşi timp, îţi afişează automat, pe un mic ecran, temperatura corpului, apoi dai câteva secunde jos masca de pe faţă, o îndrepţi către alt ecran pentru a-ţi fi scanată, faci acelaşi lucru şi cu acreditarea şi când apare magicul cuvânt „GO” eşti lăsat să ajungi la banda „gen aeroport” pe care îţi pui rucsacul şi alte lucruri pentru verificarea efectuată de soldaţi, foarte amabili, neînarmaţi (!) şi… care ştiu ceva engleză, spre deosebire de numeroşii voluntari care nu „bunghesc” o boabă! Dacă ai o sticlă de apă trebuie să bei puţin din ea în faţa tânărului în uniformă kaki. După ce îţi recuperezi „efectele” personale, ieşi din punctul de control şi, după vreo 30 de metri, intri efectiv în clădirea IBC, pe lângă care patrulează câţiva poliţişti, şi ei în uniformă, cu pistolul la brâu. Oricum, repet, nu sunt măsurile extreme de securitate din anii trecuţi şi nici cozile uriaşe de ziarişti supuşi controlului. Mi-am dat seama că au venit mult mai puţini la Tokyo de cum am ajuns în marele hol în care se afla recepţia IBC, puncte de informare, sanitare, fotolii de aşteptare şi mari ecrane pe care poţi urmări, simultan, competiţiile în desfăşurare. Foarte puţină lume… Unde e forfota (zăpezile…) de altădată?! În drum către punctul nostru de lucru am observat şi că, parcă blazaţi, ziariştii veniţi din toate colţurile… globului nu au mai abordat la intrarea în redacţii steagurile 
ţărilor lor şi, mai târziu, că nu mai e starea de entuziasm şi de bucurie maximă când se cucerea o medalie pentru culorile acestor steaguri. Se strigă, se ieşea pe culoare, se discută intens… Acum e o stare nefirească de linişte care amplifică starea de „clandestinitate de care vorbeam şi starea de vinovăţie că eşti privit de localnici ca un „terorist”, purtător al cărei nu ştiu ce tulpini recent apărută… Şi chiar dacă te ştii cu vreun confrate din altă ţară de la ediţiile trecute, şi te întâlneşti cu el în sediul IBC sau la masa presei, la competiţii, practic, nu poţi să-l recunoşti din cauza măştii purtată absolut peste tot! Multă frustrare a picurat, în stil chinezesc, această obsesie legată de coronavirus! Şi continuă să picure…
Apropo de „obsesie”, conform protocolului transmis de organizatori, am
actualizat datele pe aplicaţia OCHA (temperatura şi alte detalii „sanitare”), operaţiune care trebuie efectuată zilnic şi am mers în holul uriaş pentru a lua un recipient cu cod pentru un nou… test de salivă, pe care l-am repetat duminică. Redactor de serviciu era Bogdan Predescu. El trebuia să asigure fluxul de informaţii olimpice pentru Radio România, la buletinele de ştiri şi radiojurnale, din oră în oră, începând cu 4(ora din ţară) până la 16, când îşi începea tura unul din colegii rămaşi la Bucureşti. Tot redactorul de la Tokyo trebuie să centralizeze materialele de sinteză, comentarii şi interviuri realizate pe parcursul zilei de colegii prezenţi pe bazele sportive, pentru emisiunile mari „Contracronometru” (de luni până vineri) şi „Arenă Naţională” (la sfârşit de săptămână). Aşa că, pentru a mă „dezmorţi”, Bogdan mi-a propus să realizez un material despre tragerea la sorţi la tenis de masă, efectuată miercuri seara, şi unul la alegere. Aşa că m-am dus într-o mică încăpere unde există un computer în care găseşti absolut toate datele (în timp real) ale Jocurilor (pe sporturi şi tari) pentru a mă documenta despre adversarii compatrioţilor noştri şi şansele lor de avansa pe tabloul de concurs (vă dau toate detaliile de „bucătărie”, ca să vă faceţi, cei care ştiţi mai puţin, o imagine despre „ce şi cum” cu „roboteala” în redacţie, la Jocuri…). După tenis de masă, am scris un comentariu despre şansele României de a cuceri la Tokyo a 90-a medalie olimpică de aur din istoria participărilor sale la cel mai mare eveniment sportiv al planetei. Bilanţul nostru de până acum e de 304 medalii (89 de aur, 94 de argint şi 121 de bronz), dar el s-a „subţiat” dramatic după Sidney 2000 când am obţinut 26 de medalii (11 de aur, 6 de argint şi 9 de bronz). De la Rio 2016 am venit cu doar 4 medalii (1 de aur, 1 de argint şi 2 de bronz)!!! Comentariile vă aparţin! Pe-al meu l-am înregistrat, la microfon, după ce l-am citit, mai întâi, pe cel cu tenisul de masă… Mi-am dat seama din tonul vocii că mă ajunge oboseala acumulată pe lungul drum București-Tokyo şi am anunţat că plec la hotel. N-am făcut-o înainte ca Bogdan să mă instruiască, răbdător, cu un tip mai bătrân, cum dau drumul la aparatură cu care ne facem treaba aici şi cum iau legătura cu tehnicienii din Bucureşti. A doua zi urma să fiu eu redactorul de serviciu şi trebuia să vin dis de dimineaţă să mă conectez la Postul Public de Radio care ne trimisese aici şi care aştepta să informăm cu promptitudine naţiunea despre tot ce mişcă la TOKYO 2020 în vara lui…2021! Unde sunt vremurile când eram însoţiţi de tehnicieni care ne scuteau de orice griji de transmisiuni, de înregistrări ale materialelor şi de fonotecare a lor? Au apus demult…
Seara, în camera de hotel, am avut dificultăţi de conectare a laptopului la reţeaua de internet şi cu toate eforturile depuse împreună cu colegul Gabi Bucur, aflat cu camera alături de a mea, nu i-am dat de cap. A făcut-o, a doua zi, tot Zoli Kadar, care şi-a certificat, astfel, statutul de „Minitehnicus”. Până la urmă, am reuşit să încep seria corespondentelor aşteptate cu nerăbdare de prietenul Doru Dinu Glăvan, pentru a începe postarea lor pe site-ul pe care le citiţi acum. Doru mi-a cerut insistent să le însoţesc şi cu imagini foto pe care să i le trimit pe WhatsApp (minunile tehnicii!) şi m-am conformat, încercând să adaug o notă de autenticitate rândurilor scrise, conform „zicalei” atât (vai!) de actuala astăzi potrivit căreia „o poză face mult mai mult decât o mie de cuvinte”! Una peste alta, iată, cel puţin până acum, colaborarea mea cu Doru funcţionează datorită minunilor de care vorbeam, sper că e lume interesată de culisele acestor Jocuri şi de cum îşi face un jurnalist treaba (toţi de aici, o tot repet, îşi respectă statutul!) şi care, printre îndatoririle zilnice, caută să facă şi notaţii, cam pe genunchi, aşa-i în „război”, când eşti în primele tranşee (a se citi, alături de principalii combatanţi, de la care aşteptam rezultate cât mai bune…)!
Vineri, 23 iulie, aşa cum am „anunţat”, am stat în redacţie, până la 20(ora de aici, 14 în ţară) când a început ceremonia de deschidere comentată în direct de Ştefan Alecsiu. Eu v-am „relatat-o” când am ajuns în camera de hotel. Demnă de reţinut, în acea zi, a fost o „fază” petrecută după ştirile din ţară de la ora 9. Am intrat în direct anunţând că „mâine va intra în focurile competiţiei alături de jucătorii de tenis şi tenis de masă şi Laura Ilie”. Şi, încercând un nevinovat „calambur”, am adăugat: „Am zis bine, „focurile competiţiei” pentru ca Laura Ilie evoluează în concursul de tir sportiv în probă de aer comprimat, 10 metri. Astăzi ea a susţinut antrenamentul oficial, prilej pentru colegul de la Radio Târgu-Mureș, Zoltan Kadar, să consemneze declaraţiile”. Şi din studioul din ţară au fost puse în unde vorbele sportivei noastre… La vreo jumătate de oră, Ştefan Alecsiu, şeful „misiunii” de aici, a primit un telefon de la o persoană suspusă care dacă tăcea filozof rămânea. Dar nu a tăcut şi făcut o gafă mai mare decât
generalul Marin Dragnea, care a condus o perioadă sportul românesc, în perioada comunistă şi care, se zice, la un moment dat a întrebat de ce-i nevoie de acel cârmaci mititel la echipajul de canotaj de 8 plus 1si de ce mai se mai cheltuie cu el la competiţiile internaţionale? „Tipul cu telefonul” a întrebat de ce trebuie să vorbesc eu despre „focuri” atât timp cât e vorba de „aer comprimat”. Dacă ar fi dat un simplu „click”, ar fi aflat că probele oficiale în tir se numesc „10 metri pistol aer comprimat (60 de focuri) ” la băieţi şi 10 metri puşca aer comprimat (40 de focuri) ” la fete. Deci sunt „focuri” şi aerul… comprimat, ca să mă exprim neacademic… Despre cine a dat telefonul o să vă spun în finalul acestor însemnări, ca să menţinem suspansul şi să le parcurgeţi până la sfârşit! Exact ca în cazul romanelor poliţiste…
Sâmbătă 24 iulie am ajuns acolo unde îmi place cel mai mult la Jocurile Olimpice: La arena de tenis, aflată nu departe de IBC. În al doilea meci, pe terenul 11, urmau să evolueze în primul tur al probei de dublu feminin, Raluca Olaru şi Monica Niculescu în compania surorilor Latisha şi Hao-Ching Chan din Taiwan. Primul meci era programat de la ora 11. Am plecat din IBC cam cu inima strânsă. Daniela Enăchescu, coordonatoarea echipei TVR şi Cristi Mândru, comentatorul lor de specialitate, blocat de un comentariu în studio, la o altă disciplină, mi-au spus că nu au primit acceptul de intrare pe arenă, deşi au făcut cereri repetate, fiind prea multe solicitări ale ziariştilor din toată lumea interesaţi să-i vadă la lucru pe Ashleigh Barty şi Novak Djokovic şi pe toate celelalte vedete din tenis care au acceptat (şi şi-au dorit!) să participe la această ediţie „problematică” a Jocurilor Olimpice. Cum şi toţi cei trei operatori (Horaţiu, Vasile şi Mihai) erau deja repartizaţi la alte competiţii, Daniela m-a rugat, dacă pot, să înregistrez „ceva – video” cu telefonul mobil. „Hai că m-oi descurca eu, numai să intru”- am zis. Când am ajuns la arenă, m-am „lipit” de un grup de fotoreporteri, am urmat cu ei toate formalităţile de verificare de care v-am vorbit, deja, şi… am păşit în lumea fascinantă a tenisului. Oriunde te uitai, pe alei, pe lângă terenuri, pe suprafeţele de joc, numai şi numai jucători şi jucătoare cunoscute! O încântare să dai nas în nas cu ei şi ele, în realitate, nu numai la… televizor! Acestea-s „răsfăţurile” meseriei de jurnalist!
Am luat cunoştinţă cu centrul de presă, înţesat de ziarişti, de unde am luat programul complet la meciurilor şi am plecat în căutarea terenului cu numărul 11, misiune nu tocmai uşoară, complexul fiind unul uriaş. Am ajuns, într-un târziu. Era o căldură şi o umiditate ucigătoare. De-abia am găsit, într-una din micuţele tribune, un scaun cu un pic de umbră. Pe teren juca în probă de dublu Jean julien Roher, fostul partener al lui Horia Tecău. Din păcate, Horia a rămas acasă, clasamentul nepermiţându-i prezenta aici. Unde-s vremurile de acum cinci ani când împreună cu Florin Mergea au jucat formidabil şi au cucerit argintul olimpic la Rio? Era la fel de cald şi de „umed’… Cam acestea-s gândurile care mă „frământau” în aşteptarea fetelor noastre care au apărut după ce a plecat Roher, victorios (!), însoţite de antrenorul Calin Ciorbagiu cu care m-am salutat, stabilind să le încurajăm din două parţi diferite ale tribunei cu patru rânduri de scaune. Ceea ce am făcut zgomotos (la un moment dat m-a mai temperat arbitra din scaun…) pentru că Monica şi Raluca au jucat minunat, s-au completat foarte bine şi au trimis acasă favoritele 5(7-5, 1-6, 10-6). Imediat după meci, în interviul realizat pe teren, repede, cu telefonul mobil (!), epuizată de efort, Monica a subliniat că nu prea credea în victorie, fiind vorba de adversare valoroase, „dubliste” recunoscute în circuit şi în faţa cărora, la Rio, tot în primul tur, pierduse, atunci făcând pereche cu Irina Begu…
Bucuros, m-am întors în răcoarea centrului de presă asigurată de aerul condiţionat, omniprezent şi… izbăvitor, aici, în spaţiile închise. Am trimis Danielei, pe WhatsApp, înregistrarea video, care s-a dovedit foarte utilă, după care, în timp ce îmi turnam o cafea (am băut aici cafele şi ness-uri cât pentru un an, ca să funcţionez” în parametri rezonabili!) mi-a căzut ochii pe o plasmă din centru de presă şi am văzut că joacă Nole Djokovic. Păi, dacă am ocazia să vin la tenis şi să evolueze numărul unu mondial, cel care urmăreşte să fie primul jucător din istorie care câştigă în acelaşi an toate turneele de mare şlam şi turneul olimpic (la fete a reuşit această performanţă incredibilă Steffi Graf, în 1988) şi nu merg să-l văd înseamnă că-s cel mai mare fraier! Oi fi eu fraier, dar nu cel mai mare, aşa că am intrat pe terenul central aflat într-o bijuterie arhitectonică în tribunele căreia se aflau doar ziarişti (foarte mulţi!) şi stafurile jucătorilor. Deşi erau cam vreo 15000 de locuri. Ce ghinion că aceste Jocuri să se desfăşoare fără spectatori! Ce atmosfera ar fi fost pe arene… Ce nebunie a fost la finală de la Rio în care Andy Murray l-a învins, în finală, pe Martin del Potro, ce înfruntare între galeriile (de mii de oameni!) de britanici şi argentinieni! Atunci am stat pe scări, nu am mai găsit loc la masa presei! Acum m-am aşezat unde am vrut… Nu am zăbovit prea mult. Djokovic a terminat cam într-o oră „treaba” cu bolivianul Hugo Dellieu, după care a fost preluat de unul din oficialii şi, în acelaşi timp, „cerberii” turneului olimpic pentru interviul pe teren. Nole s-a plâns de condiţiile inumane de joc, fiind momente când, spunea el, practic, nu mai vedea mingea… Apoi a venit la banca să-şi strângă lucrurile şi să plece la vestiar. Între timp, însă, ajunsesem şi eu în faţa primului rând de scaune din tribună din spatele băncii, relativ aproape de marele campion. În 2008, la Beijing, am reuşit, cu ajutorul Alinei Tecsor, pe atunci antrenoarea Soranei Cârstea, prezenta la turneul olimpic, dar şi prima antrenoare a fetiţei mele, când s-a apucat de tenis, în vara lui 2001, să intru în restaurantul jucătorilor. Parcă am intrat în Olimpul Zeilor (am şi spus-o, într-un comentariu la Radio…). Erau toţi, de la Federer la Nadal (cu căştile pe urechi, parcă a fost ieri…), de la Serena Williams la Jelena Jankovic (pe atunci, numărul unu mondial). Am scos o foaie de hârtie şi am început să strâng autografe pentru fetiţa mea. Ştiam că-i voi face o mare plăcere! La un moment dat, a intrat, vesel şi sprinţar (!), Djokovic. Nu puteam să ratez ocazia. I-am spus pentru cine îl solicit. M-a întrebat de unde sunt. I-am zis că din România.”Ce mai faci?” m-a întrebat, surprinzându-mă total. După o secundă de uimire (care i-a făcut plăcere!), am răspuns „Bine”. Am aflat, mai apoi, că în perioada junioratului a cunoscut mai mulţi jucători de la noi şi a învăţat câteva cuvinte în romană…
Acum am încercat şi eu „apă cu degetul”. Când a ajuns la bancă, după interviu, în timp ce îşi prelua genţile cu echipament, l-am întrebat: „Ce mai faci?”. A răspuns, zâmbind: „Bine!”. „Selfie, please!”. A acceptat, spre ciuda cerberului de lângă el, care îi privea duşmănos pe toţi intruşii care atentau la liniştea „zeului”. M-am mişcat repede şi a ieşit o poză cu care am făcut furori în ţară şi care, într-adevăr, e mai sugestivă decât o mie de cuvinte! Mulţumesc, Nole!!!
Într-o stare de spirit excelentă am ajuns pe terenul 9 unde, în primul tur al probei de simplu, Mihaela Buzărnescu a întâlnit-o, la lumina reflectoarelor, pe americancă Alison Riske (36 WTA!). Jos pălăria pentru întreaga atitudine a Mihaelei!!! A venit la Tokyo, obţinând o calificare, mult visată, în ultimul moment, când mai multe jucătoare de top au renunţat la participare. A tras de ea până la epuizare, deşi căldura şi umiditatea îţi storc aici şi ultima picătură de energie, şi a învins după trei ore de joc (6-7, 7-5, 6-4) o jucătoare mult mai bine clasată decât ea. Eram cu toţii extrem de bucuroşi după meci. Şi antrenorul Calin Ciorbagiu, şi Cristi Mândru, sosit între timp, şi Horaţiu, operatorul TVR. Mihaela, în timpul interviului comun, „radio-tv”, era şi ea entuziasmată de prima victorie olimpică (la 33 de ani, ştiu, nu e frumos să aminteşti vârsta doamnelor, dar am vrut să subliniez că niciodată nu e prea târziu să-ţi urmezi visul şi, mai ales, să ţi-l îndeplineşti!), o izbândă foarte bună pentru moral, în tentativa ei de a ajunge din nou în elită tenisului mondial.. Să nu uităm că la un moment dat, Mihaela Buzărnescu a ocupat locul 20 în ierarhia feminină, a patra performanta românească din toate timpurile, după Simona Halep (1), Irina Şparlea (7) şi Ruxandra Dragomir (15). Dacă nu s-ar fi accidentat grav, în mod sigur, Mihaela ar fi ajuns şi mai în faţă…
Am ajuns al „autogara IBC” şi am schimbat autobuzul ca să ajung al hotel.
Am deschis, în sfârşit, pe telefon, mai multe site-uri de sport, ca să văd ce au mai făcut şi alţi sportivi romani în întrecerile de aici. Laura Ilie a fost doar a nouă, prima „sub linie” şi nu a prins finala probei în care avea mari şanse de medalii. Dureros! Se pare că au fost nişte factori externi care au perturbat-o, dar cine să mai afle de aceste detalii, în vâltoarea întrecerilor de aici… Rezultatul este cel care rămâne…
Şi mai dureros mi s-a părut că Ana-Maria Popescu (fosta Brânză, la alte ediţii ale Jocurilor Olimpice…) a pierdut în finală de la spadă, după o tuşă „de aur” reuşită, în prelungiri, de o chinezoaică, la scorul de 10-10. Ce caracter de învingătoare are această sportivă, „de aur”, pentru noi! La aproape 37 de ani… Din păcate, aceste „caractere” sunt pe cale de dispariţie în sportul românesc…
Mi-aduc aminte cum, în urmă cu exact două veri, am vizitat lotul nostru olimpic de scrimă, aflat în cantonament la Poiana Braşov. Am pus la cale cu doamna Alina, psiholog, cu acceptul preşedintelui COSR, Mihai Covaliu, un spectacol cu Grupul VOUĂ, cu care să-i destindem pe scrimerii noştri, în tentativa de a încerca o altă formă de „terapie”. Totul s-a desfăşurat în restaurantul Hotelului Caraiman, de la ora 20, după ce şi-au terminat ziua de antrenament. Noi ne-am instalat microfoanele şi i-am aşteptat. Ştiam că nu ne va fi uşor să evoluăm, fără scena la un metru de ei, mai ales că ştiam că vin obosiţi. Şi, în plus, ne-am dat seama, imediat cum a început spectacolul, nedumeriţi de ce „surpriză psihologică” le-a pregătit Alină. N-o mai lungesc: a ieşit o seară memorabilă, s-a râs sănătos, s-a cântat… zgomotos! Dacă nu mă credeţi, puteţi să căutaţi imaginile de-atunci, pe pagina de facebook „Compania Teatrală Vouă”. Cine a fost „şefa de galerie”? Ana – Maria, parcă mai veselă ca niciodată… În mod sigur, nu a uitat, nici după doi ani (!) acea seară o dată ce, în urmă cu două luni, m-a recunoscut, deşi aveam masca şi… nelipsita şapca, în avionul de Varşovia. Ea mergea la un concurs de Cupă Mondială, iar eu o însoţeam pe Irina, fetiţa mea, la un turneu de tenis. Ne-am salutat cordial… Din păcate, ocupat aici, tot, cu tenisul, nu am putut să o felicit (din toată inima!), după nouă medalie olimpică de la Tokyo! Cât m-aş fi bucurat să o pot face! Dar nu au intrat zilele-n sac… Şi poate va trece şi pandemia asta şi voi mai merge cu băieţii din grup la o „întâlnire-terapeutică” cu lotul de scrimă… Pentru că Ana – Maria va rămâne în „fenomen”… Sunt sigur! La caracterul şi inteligenţa să, merită o poziţie cât mai „consistentă”…
Cam astea mi-erau gândurile înainte că autobuzul să oprească lângă hotel… Dar, ups (!), nu era hotelul meu! Tot ” Apa”, dar nu al meu… Cu capul la tot ce s-a întâmplat în acea sâmbătă, am luat de la peronul A9 autobuzul 532, în loc de…531(detaliu” aflat a doua zi…). Aşa că, singura soluţie s-a numit un taxi (chemat de la recepţia acelui hotel…) şi, din fericire, doar vreo 20$ plătiţi cu cardul… Dar ce mai conta când mă aştepta patul, după o zi atât de „plină”. Cred că sunteţi de acord că a fost „plină ochi”, citind aceste rânduri…
(Hotel, 27 iulie, ora 22.00)
Adrian Fetecău / UZPR
