Multă lume crede că noile republici reunite şi independente Doneţk şi Lugansk, în noul stat Novorusia sunt consecinţe doar ale crizei ucrainene. Novorusia nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniţă a Imperiului Rus de la sfârşitul secolului XVIII, răsărită în urma luptelor de eliberare de sub ocupaţia turcească şi tătărească. Apoi Novorusia s-a extins la sud-vest până la Cherson, actuala Odessa. Lumea nu cunoaşte rădăcinile româneşti ale statului Novorosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populaţia română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populaţia autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre. Românii erau menţionaţi de aventurierii varegi pe inscripţiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru. Iniţial Kievul a fost o aşezare locuită de vlahi în evul mediu timpuriu. Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în Transnistria, în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale „O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson” (1882) şi „O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk” (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În evul mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de Ţara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru. Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei. Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenţei luptătorilor cazaci moldoveni între Bug şi 
Nipru care aspira la tronul Moldovei şi care a fost evidenţiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.
Istoriografia „oficială i-a uitat deliberat pe cazacii români de dincolo de Nistru şi Bug, care au ajuns hatmani : Ioan Potcoava , Grigore Loboda sau Danila Apostol. În 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de “țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei și Ucrainei”, în 1681. Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană, având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. Duca Vodă a împlinit pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte. În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci şi peste Transnistria şi teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru. Hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată.
Moldova până la 1765 a administrat şi malul stâng al Nistrului, după stăpânirea lui Duca Vodă. Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv românești. După alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iaşi, zona dintre Nistru şi Nipru intră treptat şi sigur în sfera de influenţă rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează satul Novorosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraş majoritar cu populaţie românească. În anul 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa. Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, în tot sudul Rusiei până aproape de Kiev.
Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton Golopenţia o excelentă carte „Românii de la este de Bug” pentru care sovieticii nu l-au
iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951. Golopenţia a făcut cercetări sociologice pe teren şi a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului şi Doneţk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolşevizării staliniste. El propunea de-bolşevizarea prin cultură şi alimentaţie. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece româneşti la fel ca în Ardeal, în sate din jurul oraşului Doneţk eliberat de trupele româno-germane în 1942. După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveţia să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universităţii din Geneva. Interesant că originile şi rădăcinile etnice ale Novorusiei, un stat tânăr pe harta lumii Europei sunt româneşti. Această istorie ocultată de comunism şi de statul ucrainean ar trebui revelată ca o punte de apropiere şi cunoaştere între români şi populaţiile slave de la est de Bug.
Ionuţ Ţene / UZPR
