De când cu molimele ce poartă nume zoo, avem parte, la scară globală, de un fel de o nouă societate civilă, una sui generis, în care toată lumea din toată lumea toacă vreo câteva chestiuni impuse ori induse ca fiind arzătoare la ordinea zilei.
Planeta se preface, graţie globalizării, şi într-o uriaşă poiană a lui Iocan.
Se întâmplă evenimente politice şi războaie, dezbateri ştiinţifice şi dezvăluiri de presă, marşuri şi manifestaţii, procese în justiţie, se discută în mari areopaguri universale ca ONU ori ultradiscrete ca Bilderberg sau Davos, dar şi cu felcerul comunal, cu vecinii, cu educatoarea de la grădiniţa sau poliţistul de proximitate, prin cluburi selecte sau crâşme populare. Sat global, ce mai! Şi toată lumea e competentă, motivată şi categorică în atitudine.
Sunt cam vreo patru mari prilejuri planetare de vorbe şi de ipoteze, patru cavaleri ai Apocalipsei care ne bântuie în acest început de secol și de mileniu: Criza, Terorismul, Încălzirea globală şi Pandemiile. Reale sau instrumentate, nu avem cum să scăpăm de ele, ni se bagă pe gât, le forfecăm mereu. Că se mai şi moare cu această ocazie, prin atentate, războaie, expe-rimentare iresponsabilă de virusuri și vaccinuri, mai contează?
Crizei i se pun tot felul de diagnostice. De ce, de la cine, de la ce, până unde, până când etc. etc. Se dezbate şi se tot dezbate.
Cu terorismul e ceva mai complicat, câtă vreme nu se prea ştiu multe dintre dedesubturile grozăviei şi stăruie între-bările, ba, mai apar mereu altele. Nu degeaba Washingtonul a renunţat în mod discret să mai vorbească de cruciadă sau război împotriva terorismului islamic. Iar cu talibanii afgani, chiar stă de vorbă.
Cât priveşte însă modificările climatice şi epidemiile cu nume de animale şi păsări din ogradă (de ce nu li s-or fi dat nume de sălbăticiuni, ca să ne speriem şi mai tare?) sau cu denumiri prin formule chimice cu iniţiale mai degraba criptice pentru omul obişnuit, detaliile duc tot mai temeinic şi mai încăpăţânat către zone sulfuroase şi chiar ignobile. Se adună tot mai multe date că epidemiile cu nume insolite din ultimele decenii (vă mai aduceţi aminte de gripa Hongkong?) nu sunt de fapt pandemii, ci mai degrabă noi forme ale unor maladii ce ne chinuie sau ne seceră de când lumea şi care, după vestitele ciume de la Florenţa şi a lui Caragea, n-au mai ucis pe capete, de la gripa spaniolă, de acum vreo sută de ani încoace. La 8 decembrie 2009, ziarul „Washington Post“ scria: „În momentul când al doilea val al gripei H1N1 ajunsese la apogeu în Statele Unite, principalii epidemiologi prevedeau că pandemia s-ar putea încadra printre cele mai benigne, de când medicina modernă documentează epidemiile de gripă“.
Da, numai că unde e pandemie, trebuie şi vaccin, unde nu e vaccin trebuie bani să-l faci, să-l experimentezi, să-l împrăştii. De aici, alte încurcături, dar şi alte surse de procopseală.
Exagerarea pericolului este evidentă. Dar evidente sunt şi profiturile unor mari industrii farmaceutice şi ale „asociaţilor“ lor, fie ei demnitari sau funcţionari de stat ori ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ba chiar epidemiologi celebri. Banca J.P. Morgan, care le are cu cifrele, estimează că din alertele pandemice proclamate de OMS ies beneficii (că aşa se numesc) de zeci de miliarde de dolari. Bani frumoşi.
Nu prea mai sună sincer nici ameninţarea cu încălzirea globală după ce s-a aflat că GIEC, un respectabil grup inter-guvernamental instituit de ONU pentru studierea chestiunii, a utilizat date false privind, de pildă, topirea gheţarilor sau a zăpezilor Himalayei, iar pe acest temei a primit milioane de dolari de la UE şi diverse fundaţii.
Ca profan în materie, doar mă minunez cum pot climatologii să prevadă atât de exact şi de categoric ce va fi cu starea Terrei peste decenii sau secole, chiar dacă îşi extind cercetările pe 800.000 de ani din trecutul planetei, când azi nu putem şti măcar cât de cât cum va fi vremea în următoarele trei zile. Drept care, ajungem să fim „climato-sceptici“ (s-a con-sacrat termenul), aşa cum devenim bănuitori şi în privinţa unui anumit tip de terorism, de pandemii, de resorturi ale crizei etc.
Dar dacă există probleme globale, apar şi diversiuni globale, şi minciuni globale. Un jurnalist francez cam dezinvolt vorbea despre momentul 1989 din România ca despre „o min-ciună mai mare ca secolul“, făcându-se a uita de pildă că în veacul XX a mai fost şi aventura, greu de calificat, a comunis-mului, dar care a fost de fapt, până la urmă, o şi mai mare minciună.
Acum, în acest secol, încă mititel ca vârstă, e adevărat, marile minciuni sunt parascoveniile globale care ni se vând ca subiecte trendy. Foarte profitabile, dar numai pentru unii, dar care pot fi foarte păgubitoare sau periculoase, pentru alţii…
Corneliu Vlad
