Pandemia de coronavirus a venit să ne confirme încă o dată că instituțiile statului și ale societății românești sunt doar niște „cochilii fără melc”, adică niște forme fără viață, niște carapace ale unor organisme moarte, populate acum de stăpâni pasageri, care nu le înțeleg rostul ci doar le folosesc pentru propriile interese.
Constatăm tot mai dureros că la noi în țară spitalele nu sunt pentru bolnavi, școala nu este pentru elevi, justiția nu este pentru justițiabili, industria nu este pentru muncitori, agricultura nu este pentru țărani, șoselele nu sunt pentru călători, mediul de afaceri nu este pentru antreprenori, religia nu este pentru credincioși, arta nu este pentru artiști, armata nu este pentru militari, polițiștii și jandarmii nu sunt pentru ordinea publică, fiscul nu este pentru contribuabili, parlamentul nu este pentru legi, presa nu este pentru informare, pădurea nu este pentru mediu, ș.a.m.d.
Aș putea continua la nesfârșit această înșiruire a marasmului în care a ajuns societatea românească – stat și instituții – pentru că la orice pas ne întâlnim cu situații absurde, în care cei îndrituiți, plătiți și abilitați să servească bunului mers al lucrurilor nu fac decât să împiedice asta, cu motivații aparent legale.
Ce exemple să dau în sprijinul celor aici afirmate? Toată lumea vede ce se întâmplă zi de zi în țară: bolnavii de alte boli decât Covid 19 mor fără asistență medicală, drumurile nu se îmbucă unul cu altul, cazărmile sunt păzite de civili, țăranul primește bani ca să nu-și lucreze pământul, postul de poliție se închide la ora patru, hoțul face plângere împotriva celui de la care a furat, dacă spui că ești bărbat (sau femeie) riști amendă, unii au pensie trei lei alții treizeci de mii de lei, pădurile dispar și pădurarii sunt omorâți… Of, dar câte anomalii mai avem de suportat, nu-mi vin acum toate în cap, că mă feresc cât pot să am de-a face cu instituțiile statului, create, pasă-mi-te, pentru binele cetățeanului.
Cine sunt cei care creează aceste anomalii, aceste derapaje extreme de la normalitate?
Sunt mai multe categorii de salariați ai statului, fiecare afirmând că el face doar bine și că este absolută nevoie de el în structura instituțională a țării.
Cei mai vinovați sunt politicienii, care în majoritate covârșitoare sunt oameni nerealizați profesional, care însă au mirosit un ciolan gras de ros raliindu-se unui partid politic. Nu contează doctrina, ideologia, competența, binele public sau alte principii de bază ale politicii. Contează doar sinecura dobândită, atașamentul la grup, obediența față de șef, nepăsarea față de omul de rând și ura viscerală față de adversarii politici. Care adversari pot deveni repede tovarăși, în cazul unei schimbări de macaz.
Vin apoi cei care ocupă funcții de execuție în diversele instituții ale statului, centralizate sau descentralizate: miniștri, secretari de stat, directori de centrale, departamente, direcții, servicii, oficii sau alte creații mai mult inutile decât folositoare. Cei mai mulți sunt puși politic sau pe bază de nepotism, habar n-au de misiunea lor și privesc funcția doar ca o sursă de bani și influență. Adevărații profesioniști sunt marginalizați, puși la muncă excesiv, concediați rapid dacă cârtesc cumva și în general este promovată relația cu partidul, cu șeful sau alte criterii obscure, în detrimentul celor de competență și de probitate profesională.
Un caz aparte îl reprezintă cei din lumea justiției – judecători, procurori, avocați – care au menirea de a veghea la bunul mers al lucrurilor și de a pedepsi pe cei care încalcă normele sociale. Ai noștri parcă au studiat Dreptul pe manuale alternative, nu toți pe aceleași coduri de legi. În ochii lor dreptatea devine ceva interpretabil, justițiabilii sunt trimiși de la Ana la Caiafa, procesele se întind pe decenii și în final câștigă cei care au cu totul alte argumente decât cele înscrise în teoria probațiunii. Și aici este tot mâna politicului, care și-a subordonat total actul de justiție și i-a mituit pe magistrați cu venituri fabuloase, care însă nu duc la asanarea justiției de nemernici.
Un aspect mai puțin cunoscut – dar foarte ușor de simțit (ca sarea în bucate, vorba proverbului) – este cel al foștilor securiști și informatori, regrupați acum în așa-zisele servicii secrete. Mare parte din munca lor (care ar trebui să ne protejeze de dușmanii din interior și din exterior) este folosită de politicieni pentru luptele dintre ei. Cei de la putere îi lovesc pe cei din Opoziție, ca mai apoi rolurile să se inverseze, iar dosarele – toate cam cu același conținut, indiferent de făptași – devin o armă mai tăioasă decât sabia și mai iute decât glonțul.
Pot spune multe despre ONG-urile care nu fac nimic pentru scopul declarat, despre presa aservită politic sau administrativ, despre afacerile cu dedicație, despre universitățile-fabrici de diplome și doctorate, despre preoții cămătari, despre funcționarii pentru care oamenii sunt doar niște cifre, despre multe alte aspecte neconforme din România de azi, posibile toate din cauza politicului ticălos.
Acest cancer instituțional a cuprins total societatea românească și nu văd cum am mai putea scăpa de el, pentru că toate partidele sau alianțele care au venit la putere – sigur, prin votul cetățenilor – au făcut același lucru: promisiuni peste promisiuni, iar după luarea puterii au continuat practicile celor dinainte. S-au schimbat doar oamenii, nicidecum năravurile.
De aceea zic: instituțiile statului sunt ca și cochiliile unor vietăți moarte, în care s-au aciuit acum alte vietăți, unele prea mari, altele prea mici pentru ele. Le oferă un adăpost temporar, pentru care nu sunt însă dispuse să facă nimic, doar să le folosească. Ai cochilie? Ești bazat! N-ai cochilie? Te ciugulesc păsările, te mănâncă peștii sau te iau valurile!
Dar poporul, cetățenii, oamenii acestei țări – copii, tineri, maturi, bătrâni, bărbați, femei – care așteaptă de la aleșii lor și de la funcționarii statului să se ocupe de bunul mers al lucrurilor, muncă pentru care sunt plătiți și pentru care oamenii plătesc?
Noi nu contăm pentru cei din cochilii, suntem doar un plancton fără cochilie, numai bun de mâncat!
Dorin Ocneriu / U.Z.P.R. Arad
