ZVONUL CARE NU A DEVENIT LEGE ȘI ÎNVĂȚĂMINTELE SALE

Zilele acestea, un zvon a circulat cu mare insistență și ne-a pus foarte serios pe gânduri pe noi, jurnaliștii care avem, de-acum, o anumită vârstă și un anumit statut social. Mă refer la zvonul că, la pachet cu eliminarea, prin lege, a așa-numitelor pensii speciale, vor fi anulate, tot prin lege, și indemnizațiile de care beneficiază pensionarii care sunt membri ai uniunilor de creație legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. În speță, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Iar cum noi, cei de vârsta mea sau cam în jurul ei, am mai prins și vremea când, într-o formulă șugubăț-amară, legea era definită ca ,,un zvon trecut prin Marea Adunare Națională’’, era și firesc să avem grave motive de îngrijorare. Foarte adevărat, imediat după ce zvonul a devenit public – inclusiv sau mai ales prin declarațiile unor persoane cu statut de purtători de mesaje ale unor marcante formațiuni politice parlamentare – , președintele UZPR, confratele Doru Dinu Glăvan, a întreprins o serie de demersuri, contactând  parlamentari și lideri de partid pentru a clarifica situația și a evita luarea unor asemenea măsuri profund incorecte și nedrepte. Măsuri care – insist asupra acestei idei! – ne-ar fi afectat nu numai pe noi, pe ziariștii membri ai UZPR, ci pe toți membrii uniunilor de creație, scriitori, cineaști, artiști plastici sau muzicieni. Din informațiile pe care le dețin, ca să spun așa, din surse de mare încredere, această inițiativă a căzut, iar dezbaterea și adoptarea actului normativ privind anularea pensiilor speciale a fost amânată până la începutul anului 2020, foarte probabil în luna februarie. Așa încât putem spune că amenințarea a trecut și că ne putem vedea liniștiți de meserie, și noi, și ceilalți membri ai uniunilor de creație.

 Cu toate acestea, eu aș zice că a trecut amenințare, dar învățămintele sale rămân. Care ar fi, așadar, primele învățăminte pentru breasla noastră? Prima ar fi aceea că noi, jurnaliștii din presa scrisă și audiovizuală, fie că ne facem treaba aici, în București, fie că ne aflăm în cele mai variate zone ale țării,  putem și trebuie să fim mereu atenți și să reacționăm, ferm și argumentat, ori de câte ori în spațiul public sunt vehiculate zvonuri de o asemenea factură sau, mai grav, sunt diseminate confuzii grosolane și diversiuni otrăvite. În categoria cărora se înscrie, fără doar și poate, chiar asimilarea forțată a indemnizației de membru al UZPR (sau al altor uniunii de creație) cu pensia specială. Sau – de ce nu am spune-o pe cea dreaptă? – cu ,,pensiile nesimțite’’, ca să citez un alt fost prim ministru al unui altfel de ,,guvern al meu’’.

În cazul de față, pentru orice om cu mintea acasă și, firește, om de bună credință, aici avem o asimilare forțată iar diferența dintre cei doi termeni este una ca de la cer la pământ. Și asta pentru că, în conformitate cu litera și cu spiritul Legii nr.83/2016, profesiunea de ziarist a fost recunoscută ca activitate creatoare și, la rândul său, UZPR a fost recunoscută ca uniune de creație legal constituită și ca persoană juridică de utilitate publică. După cum bine ne reamintim, inițiativa legislativă prin care a fost completată Legea nr.8/2006 și, în acest fel, s-a făcut dreptate breslei noastre, a stârnit multe și felurite comentarii, din păcate, nu chiar toate temeinic documentate și de bună credință. Nu cred că mi-ar ajunge spațiul grafic de care beneficiez aici, așa după cum nici cititorilor nu le-a ajunge timpul și răbdarea, pentru a detalia motivele pentru care unii sau alții ne-au contestat nouă, jurnaliștilor, îndreptățirea de a fi creatori în domeniul nostru. Rezultatele muncii noastre situându-se, desigur, la diverse cote valorice și fiind supuse criticii și validării publice. Cu toate acestea, cred și sunt convins că nu greșesc atunci când afirm că unul dintre motivele principale – precumpănitor dar, desigur, nu și recunoscut și asumat – este acela că adevăratul ziarist este și trebuie să rămână un ,,istoric al clipei’’( așa după cum atât de inspirat a spus-o regretatul Cristian Popișteanu). Cât despre instituția presei, numită și ,,câinele de pază al democrației’’, nu aș mai avea de adăugat decât că acest câine nu este – și, cu atât mai puțin, ar trebui să fie! – unul la comandă, unul care sare la cine i se ordonă și se gudură pe lângă patronul măcelăriei. Măcelărie de lângă care, desigur, va pleca atunci când i se arată un alt os de ros (mai mare și mai ispititor).

 Ajuns aici, aș mai avea două vorbe de spus și despre sintagma, devenită slogan propagandistic, despre ,,presa independentă’’. Prilej cu care îmi amintesc o remarcă a neuitatului Octavian Paler, remarcă pe care îmi permit să o rememorez (nu neapărat în litera ei dar, cu siguranță, în spiritul ei). Spunea, despre această intens proclamată  independență a presei, autorul ,,Vieții pe un peron’’, că îi este imposibil să fie independent în sensul de rupt total de istoria și cultura patriei sale, de o anumită educație, de tradiții și învățăminte, de o credință religioasă și chiar de anumite opțiuni de natură politică. Numai că, așa după cum ne-a dovedit-o cu brio istoria presei românești, opțiunile politice, credințele religioase, etnia sau genul, nu trebuie să comande intoleranța și exclusivismele de orice natură, ura față de cei care sunt, simt, trăiesc și gândesc altfel. Urmând ca, în cazul comiterii unor asemenea abuzuri, consecințele să fie extrem de mari și de dureroase.

 Din fericire, istoria presei românești și luminoasa tradiție de un veac și un an a UZPR ne oferă admirabile lecții de dialog și de cooperare în numele unor idealuri civice și spirituale care transcend diferențele inerente și inevitabile. Diferențe care, însă, nu pot și nu trebuie să genereze diferende! Am evocat de câteva ori, dar simt nevoia să o fac și de această dată, lecția de etică gazetărească pe care mi-a oferit-o cu vreo cinci decenii în urmă, N. Carandino, acest clasic al jurnalismului nostru, atunci când mi-a povestit despre cum coabitau ei gazetarii de dreapta cu cei de stânga: ,,Domnul meu, noi, cu cei din presa din Sărindar (adică de stânga n.n.), dimineața, în gazete, ne criticam până ne săreau capacele, dar seara, la Capșa, schimbam idei’’.

  Desigur, toleranța și deschiderea, dialogul și cooperarea, pot și trebuie să fie promovate și exercitate numai și numai în condițiile respectării legii și normelor ce decurg din calitatea de cetățean al României democratice, moderne, stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord Atlantice. În rezumat, cred că prima lecție din experiența acestor zile este aceea că noi, ziariștii, trebuie să luăm atitudine promptă și bine argumentată, oriunde și oricând apar asemenea minciuni dușmănoase și deformări aberante care urmăresc să ne umbrească prestigiul și credibilitatea. Această îndatorire etică și normă deontologică își are corolarul în supremația Adevărului în tot ceea ce spunem, scriem și difuzăm ca mesaj jurnalistic. 

 Ce-a de-a doua învățătură este aceea că, mai presus de opțiunile noastre politice, religioase sau de altă natură, trebuie să fim și să rămânem uniți în slujba Binelui Public și Interesului Național. Cu alte cuvinte, să ne respectăm și să cooperăm, să lăsăm deoparte vanitățile, resentimente sau alte interese mărunte, personale sau de grup și să ne regăsim în efortul colectiv al UZPR. Și asta cu atât mai mult cu cât , deși acel zvon mai rău decât o simplă amenințare, despre care scriam la începutul acestor notații, a trecut, știm foarte bine că, încă, societatea românească este profund divizată și cinic manipulată, din cauza unor interese politice (dar nu numai politice) din interior (dar nu numai din interior)…

 Din toate cele scrise până aici, nu aș vrea să las impresia că lansez fumigene sau scenarii. Aceasta este, repet și întăresc, realitatea și avem datoria, ca gazetari și ca buni cetățeni ai României Europene, să o înțelegem și să ne raportăm la ea.

Iar pentru că ne apropiem de Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului și de trecerea pragului în Anul Nou, 2020, îngăduiți-mi stimați confrați și prieteni, să vă transmit cele mai sincere urări și gânduri bune pentru voi și pentru toți cei dragi!

                                                                Șerban  CIONOFF