O constatare resemnată este aceasta, dar tristă-gravă este continuarea ei: …privind evoluţia umanităţii, mersul lumii, dar nimeni nu citeşte şi, mai ales, nimeni nu învaţă ceva din asta… Sigur, formulările sunt simplificatoare, dar aproape tragic este (poate fi) faptul că există sute de cărţi în biblioteci şi librării, scrise de sute de oameni înţelepţi – filosofi, scriitori, politicieni, jurnalişti, psihologi, sociologi, de oameni lucizi şi sensibili (Johan Galtung, unul dintre marii lucizi ai planetei, 1930-2024, spunea că, pentru a afla starea lucrurilor dintr-o societate, trebuie întrebate mamele şi poeţii), cărora le pasă cum merge lumea, s-au aplecat asupra subiectului cu pricepere, intuiţie şi metodă – cărţi din care guvernele, supra-guvernele (mă gândesc la UE în primul rând) şi cetăţenii deopotrivă ar putea să înveţe multe, prevenind îmbătrânirea nepotrivită, ca să nu spun de-a dreptul periculoasă, a omenirii – dar nimeni nu învaţă nimic!
Lista cuvintelor-cheie alarmante (să acceptăm, optimişti, că unele sunt doar alarmiste, fără a mai crede, ca acum o jumătate de secol, că „omenirea îşi pune numai probleme pe care le poate rezolva”) este nelimitată. Dezumanizare, consumerism, poluare, manipulare, cinism, reificare, atomizare, frustrare, zgomot, entropie, suprapopulare, depopulare, mediocrizare, dezvrăjire, ură, violenţă, bani, interese, analfabetism, ciocnirea civilizaţiilor, trans-umanism, post-umanism, control, politizare, genderism, ageism, globalizare, cenzură, post-adevăr, post-democraţie, robotizare, animalizare, distracţie, sclavi, corporaţii, injustiţie, anomie, superficialitate, resetare, nouă ordine mondială, corectitudine politică, cancel culture,…
Invoc câteva nume şi câteva titluri, dintre cele aflate mie la îndemână, sugerând măcar răsfoirea lor, chiar dacă, sunt sigur, cititorul cunoaşte multe altele, la fel de relevante. Scopul este susţinerea tezei, nu o bibliografie cât de cât acoperitoare.
Putem începe de la Biblie şi Apocalipsă, putem zăbovi alături de învăţaţii chinezi antici, mai aproape de noi, la Machiavelli, la cugetările lui Napoleon („În faţa banului, justiţia nu are nicio putere”), la scrierile lui Alexis de Tocqueville („Excesul de justiţie socială duce la exces de frustrare socială.”), dar, abia amintindu-l pe Gustave Le Bon, care, la final de secol XIX, ne spunea „cum se pot transforma masele în gloate”, încep lista propriu-zisă de acum aproximativ un veac, cu Oswald Spengler şi Declinul Occidentului (publicat prin 1918-1922). Un deceniu mai târziu, Aldoux Huxley îşi publica Brava lume nouă (în care sclavii, drogaţi la propriu sau la figurat, îşi vor accepta cu bucurie cătuşele). Abia în 1949 venea George Orwell cu controlul şi teroarea din O mie nouă sute optzeci şi patru (lumea de azi merge spre o combinaţie a celor două distopii). Tot în anii 1940, la început, îşi scria Simone Weil eseul Despre abolirea tuturor partidelor politice. Mai spre vremurile noastre, trebuie pomenit Alvin Toffler, cu Şocul viitorului (1970), Al treilea val (1980), Puterea în mişcare (1990), toate trei traduse şi în limba română. La fel, masivele volume ale lui Günther Anders, Obsolescenţa omului, vol. I: Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluţii industriale, vol. II: Despre distrugerea vieţii în epoca celei de a treia revoluţii industriale (interesante subiecte, acum, când am intrat în cea de a patra revoluţie tehnico-ştiinţifică…). O serie importantă de cărţi a scris Noam Chomsky, una chiar intitulată Cum merge lumea (versiune românească, în 2020). Mai amintesc doi autori, Franck Furedi şi Jean Szlamowicz (citat în revistă de Horia Bădescu), şi patru titluri sugestive, Maratonul de o sută de ani de Michael Pillsbury (cu subtitlul Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală), Epidemia ca politică. Unde am ajuns? de Giorgio Agamben, Cultura noastră. Ce a mai rămas din ea de Theodore Dalrymple şi Demenţa digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii de Manfred Spitzer, îi pomenesc numai în trecere pe Nicolai Berdiaev, pe Yuval Harari şi pe expresiv-convingătorii Jacques Attali şi Emmanuel Todd, şi amintesc şi o listă de autori români. Aş începe cu Vintilă Horia şi eseul său Crucea, dar trec repede la nume prezente chiar acum prin librării, în publicaţii sau pe internet: Mihai Nadin (Civilizaţia analfabetismului), Mircea Platon (Deşcolarizarea României), Theodor Codreanu (A doua schimbare la faţă şi Europa în care putem crede), Andrei Marga (multe alte titluri ar merita reluate aici la fiecare dintre ei, măcar o duzină la ultimul), Alexandru Petria (Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, precum şi recentul volum colectiv coordonat de el, Ce facem cu România?), Mihai Şerban (Manifest. Cartea neagră a României), Călin Georgescu (Cumpăna României şi Marea Renaştere ar trebui să stea pe masa fiecărui politician), Gheorghe Smeoreanu (România jocurilor de interese, interviu cu Nicolae Văcăroiu), Cornel-Dan Niculae (Societatea civilă de sub ONG-urile internaţionale), Adrian Severin etc. şi închei cu volumul colectiv Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale (coordonatori William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon).
Dacă mai caut prin bibliotecă, mai găsesc, dar deja am epuizat spaţiul pentru acest editorial – plus că îmi mai trebuie câteva rânduri şi pentru a exclama din nou: totul s-a spus/scris, s-au pus toate diagnosticele, s-au făcut toate prognozele, nu mai rămâne decât să citim şi să luăm aminte! O vorbă memorabilă spune că a citi înseamnă a împrumuta din înţelepciunea autorului. Da, dar, mai are înţelepciunea vreo căutare la vremea noastră?…
Gheorghe Păun
(„Curtea de la Argeș”, nr. Nr. 12(169), Decembrie 2024)
