Pentru a fi înțeleasă, Dobrogea trebuie privită din înaltul cerului. Doar îndepărtându-te de ea și apropiindu-te de soare poți să-i vezi adevăratul chip. Dumnezeu, păsările cerului și aviatorii au privilegiul de a o admira pe săturate. Noi, ceilalți, care am venit pe lume fără aripi și nici nu avem altele de împrumut, suntem norocoși dacă, măcar o dată în viață, reușim s-o privim din tărie.
Șansa de a zbura la mică altitudine peste întinderile dobrogene mi-a fost oferită de Direcția Poliției de Frontieră Constanța, care a invitat un grup de ziariști, într-o misiune de luptă, la bordul unui elicopter „Milușin 17”, cel mai performant aparat de zbor din lume, la clasa lui. Gheorghe Apostu, pilotul care de 24 de ani „gâdilă” îngerii cu palele elicei, ne-a ridicat la granița de unde se vede minunea Dobrogei.
După ce a survolat țărmul mării și imensul bazin al portului Constanța, aparatul a plutit, la înălțimea de 100 de metri, peste câmpurile de la marginea orașului, pe deasupra stațiunilor satelit. Apoi, a tăiat vântul, îndreptându-se spre punctul de trecerea a frontierei, de la Negru Vodă. Sub noi s-a așternut ținutul de dealuri domoale, rotunjite de vânturi, cu văi rar abrupte, din care albiile râurilor au dispărut în urmă cu milenii.
Solul dobrogean este copia din piatră și lut a Mării Negre, pe vreme de furtună. Valurile dealurilor își schimbă culorile, când în verdele crud al lanurilor de porumb, când în galbenul aprins al culturilor de floarea-soarelui și rapiță, când în arămiul metalic al pășunilor arse de secetă, când în verdele neguros al lizierelor și pădurilor. Rarele așezări dobrogene s-au pitulat între dealuri, parcă în căutarea apei din vadul râurilor dispărute, parcă ascunzându-se de vânturile ce suflă cu putere mai tot timpul anului. Rarele turme de oi sau de capre cocoțate pe povârnișuri o iau la sănătoasa, speriate de monstrul cu elice, spre disperarea ciobanilor.
De la Negru Vodă zburăm spre Dunăre, la Ostrov. În dreapta, noastră apar Silistra bulgărească. Dunărea valsează lin, printre maluri. La întoarcere, trecem peste Sfânta Minune de la Dervent, pe lângă Trophaeum Traiani, peste strălucitoarea perlă a litoralului, Mamaia.
De sus, de pe aripa vântului, orașul Constanța este luminos. Nu se zăresc nici gropile, nici sărăcia, nici crâncena luptă pentru putere politică și economică. Spre ceruri, cetatea Tomisului arată un obraz fericit. Poate că noi, locuitorii urbei, ar trebui să ne mutăm la înălțime pentru a uita de mizeria vieții de pe pământ.
Zborul la mică altitudine mi-a dezvăluit una dintre bogățiile neexploatate ale Dobrogei. E de mirare că nimeni nu s-a gândit, până acum, să scoată bani de pe urma frumuseții ei aeriene. Sunt convins că așteptata explozie a turismului îi va ajuta pe întreprinzători să vadă chipul uluitor al ținutului dintre Dunăre și mare, că le va da ideea să investească în zborurile de plăcere. Dobrogea trebuie redescoperită! Trebuie arătată tuturor minunea care, azi, se înfățișează doar lui Dumnezeu, păsărilor cerului și aviatorilor!
Text și foto: Ion Tița-Călin
