Puțină lume mai știe astăzi despre un om de excepție care a contribuit la reînvierea naționalității, educației și religiei ortodoxe în limba română din sudul Balcanilor în a doua jumătate a secolului XIX. Și mă refer aici la Apostol Mărgărit, un personaj nedrept uitat de istorie astăzi. El a fost un fel de Spiru Haret pentru aromânii din Balcanii de sud, în acea epocă de prigoană împotriva limbii române. Apostol Mărgărit s-a născut pe 5 august 1832, în satul Avdella din Grecia actuală, atunci făcând parte din Imperiul Otoman. Mărgărit a fost un excepțional pedagog aromân, care ajuns membru corespondent al Academiei Române, activitatea fiindu-i recunoscută de istoricii români de la începutul secolului XX. A fost fiul celnicului (căpetenie) Condusteriu. Apostol Mărgărit a devenit în a doua jumătate a secolului XIX-lea, liderul național al aromânilor din Imperiul Otoman, dascăl și inspector școlar pentru Macedonia din partea Regatului României. A militat cu asiduitate pentru strângerea relațiilor diplomatice dintre România și Imperiul Otoman, într-un moment când Sultanul dorea relații bune cu Bucureștiul, pentru a contracara Sofia și Atena. Ideea înfiinţării unor şcoli în limba română pentru românii din Balcani a apărut prima dată, programatic, la conducătorii revoluţiei de la 1848, în special la Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad și familia Brătianu, care sesizând prezenţa masivă a românilor în sudul Dunării, s-au gândit imediat la aspectul educativ şi religios din punct de vedere național. Inițiatorul ideii ca statul român să finanțeze școlile românești din sudul Dunării a avut-o Ion Ionescu de la Brad, în timpul exilului post-revoluționar de la 1848, când era intendent la moșiile marelui vizir Reșid Pașa din județul Elasona. Aici a venit în contact cu aromânii din Avdella și Samarina, realizând că românii și valahii sud-dunăreni sunt frați de neam și limbă. (Mihail Pinetta, „Apostol Margarit”, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1940, p. 4-6). Prima intervenţie oficială, pe lângă guvernul otoman, privind înfiinţarea unei şcoli româneşti pentru românii supuşi otomani a făcut-o, între anii 1860-1861, scriitorul Costache Negri în calitatea sa de agent diplomatic al României la Constantinopol. El a insistat pe lângă Sultan ca să se ia măsuri „pentru scăparea de la moarte ca naţiune a românilor din Macedonia, Tesalia, Epir, Albania”. În acest sens, în anul 1860 a luat fiinţă la Bucureşti Comitetul Macedo-român, cu misiunea de a pregăti terenul pentru înfiinţarea de şcoli şi biserici la românii din Imperiul Otoman. Iată ce scriau documentele epocii: „Comitetul Macedo-Român din Bucureşti a luat însărcinarea a dirija introducerea limbii naţionale în toate oraşele şi târgurile româneşti”. Sămânţa fusese aruncată cu curaj, dragoste, patriotism, iar rezultatele nu vor întârzia să se vadă. În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au apărut şi primele succese în „bătălia” pentru învăţământul românesc în Peninsula Balcanică. În anul 1863, premierul Mihail Kogălniceanu decide crearea unui fond din bugetul statului pentru ajutorarea bisericilor şi şcolilor române din Peninsula Balcanică. (Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre, Peninsula Balcanică – Mozaic etnico-lingvistic şi spiritual, Revista Art-Emis, 30 septembrie, 2012 și Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Iradeaua imperială din 9/22 mai 1905, din revista Art-Emis, 9 mai 2018). Poetul Dimitrie Bolintineanu care era „macedonean”, adică aromân la origine s-a implicat în renașterea vlahilor din sudul Dunării. Părintele lui a fost Ienache Cosmad, venit în țară din Ohrida. Poetul înființează la 1848 cunoscuta gazetă „Poporul suveran”, iar după înfrângerea revoluției este exilat. La 1859, reintră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate astfel primele școli la românii macedoneni. Deci, prin poetul Dimitrie Bolintineanu, ministru al regimului Al. Ioan Cuza se înființează primele școli românești pentru valahii din Balcani. (Bogdan Vladu – Scriitor şi revoluţionar paşoptist, fost ministru în timpul domniei lui Cuza, a murit sărac lipit pământului, 1 noiembrie 2013, Adevărul.ro).
În 29 aprilie 1864, ca Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, poetul Dimitrie Bolintineanu propunea ca din fondul de 10.000 de lei prevăzut pentru susţinerea şcolilor din Imperiul Otoman să se trimită urgent, acolo, o sumă de bani, întrucât acestea sunt „ameninţate a se închide din lipsa banilor necesari”. În acelaşi an, primul ministru Mihail Kogălniceanu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu şi secretarul V.A. Urechia au hotărât ca Ministerul Instrucţiunii Publice să prevadă un buget de 14.000 lei pentru ajutorarea şcolilor şi românilor din Balcani. În anul următor s-au acordat 20.000 lei din buget pentru întemeierea unui internat la Bucureşti, pentru copiii românilor din Balcani. Dimitrie Atanasescu, proprietar al unui atelier de croitorie la Constantinopol, a aflat despre manifestul Comitetului Macedo-Român din Bucureşti care-i îndemna pe tinerii români să vină la Bucureşti pentru a se pregăti să devină dascăli în Macedonia și s-a implicat în sprijinirea proiectului. Regimul lui Cuza a fost implicat activ în educația aromânilor. A fost un domn înțelept și a dus o politică de renaștere națională a românilor în Balcani. Dinspre Balcani venea și reacția pozitivă a oamenilor locului. Din 1854, localnicul Apostol Mărgărit ocupa postul de învățător în Clisura, localitate cu un numar majoritar de aromâni din Grecia de azi. Acesta a observat ce greu le era elevilor să înțeleagă gramatica limbii grecești. Grecii prin biserică duceau o politică perfidă de grecizare a valahilor. Pentru a elimina greaca, ce contribuia la deznaționalizarea românilor, Mărgărit începe să le predea elevilor săi în limba lor maternă, un lucru de neimaginat la acea vreme, unde mai toate aspectele vieții erau supuse amestecului dur al statului grec și a bisericii grecești. Biserica greacă din teritoriile otomane se foloseau de influența preoților și a bandelor de antarți ca să-i elimine din viața comunității pe liderii aromânilor. Românii se apărau prin celebrii partizani înarmați numiți armatoli. (vezi Laurențiu Dologa Margarit: Un apostol al romanilor balcanici (I) – Documentar – Ziare.com, 23 mai 2023 https://ziare.com/cultura/documentar/margarit-un-apostol-al-romanilor-balcanici-i-documentar-1236623). Apostol Mărgărit a fost omul providențial pentru valahii sud-dunăreni. El a sosit în România plin de entuziasm şi, după absolvirea studiilor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, s-a reîntors în Macedonia, unde, la 2 iulie 1864, a deschis în comuna Târnova prima şcoală românească de la sudul Dunării. De asemenea, în 1865 s-a înfiinţat la Bucureşti celebrul Institut Macedo-român pe lângă Biserica Sfinţii Apostoli, condus de arhimandritul Averchie care avea şi el drept obiectiv înfiinţarea de şcoli în Balcani şi formarea de cadre didactice. Toate aceste așezăminte macedo-române erau finanțate masiv de statul român. Mai ales, după obținerea independenței, deci după 1877 dezvoltarea învăţământului s-a făcut într-un cadru mult mai favorabil creat de Tratatul de la Berlin din 1878, care confirma, printre altele, libertatea de conştiinţă a locuitorilor Imperiului Otoman. Dar autorităţile otomane refuzau cu încăpățânare să ia hotărâri mai îndrăzneţe cu privire la drepturile românilor. În urma presiunilor românilor din Vechiul Regat, guvernul otoman va aproba, cu toată opoziţia grecilor, libera practicare a învăţământului în limba română. Marele vizir Savfet Paşa a emis în septembrie 1878 Ordinul viziral nr. 303 prin care cerea autorităţilor locale (valiului Salonicului şi Ianinei, valiul, în epocă, era guvernatorul unui vilaiet – regiune/județ) să nu împiedice funcţionarea şcolilor române. La elaborarea şi emiterea acestui act o contribuţie esenţială a avut învățătorul Apostol Mărgărit, care se lăuda presei bucureștene că e cel mai mai influent om în Balcani, pe lângă Sultan, mai mult decât marele vizir. Consecinţele au fost extrem de importante pentru învăţământul românesc, numărul şcolilor a crescut cu câteva zeci în numai câţiva ani. Situaţia şcolilor române din Turcia a fost încredinţată de către guvernul român unui Inspector General al Şcolilor Române din Balcani, funcţie ce va fi deţinută din 1878 şi până în 1899 de profesorul Apostol Mărgărit, un localnic care cunoștea foarte bine situația valahilor. Sediul Inspectoratului General s-a fixat în Bitolia. (Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre, Peninsula Balcanică – Mozaic etnico-lingvistic şi spiritual, Revista Art-Emis, 30 septembrie 2012 și Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică 1864 -1948, Ed. Universității din București, 2006, pp. 210-2015). Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura din prefectura Kastoria, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova. „Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li se explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine. Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate. Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Advella și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale”, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903. (Mihai Popescu, Apostol Mărgărit: Aromânul care a apărat limba română în Imperiul Otoman, Evz.ro, 20 octombrie 2023). Apostol Mărgărit a fost desigur un important patriot român, dar din motive de diplomație inteligentă și un ”patriot” otoman, pentru că el a înțeles corect situația, că popoarele balcanice grecii, bulgarii, sârbii și albanezii sunt împotriva emancipării valahilor balcanici, iar turcii sunt mai toleranți cu valahii din motive politice. „Întâiul nostru interes, al Armânilor, este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu frații noștri din România: suntem despărțiți de dânșii prin principate și regate… O criză orientală ne-ar da în mânile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creștine și civilizate, cari, ținându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ție și prin comunitatea de limbă, ne-ar închide școalele, ne-ar risipi comunitățile”.
În 1868, Mărgărit reîntors ca „luminător al poporului” în Advella și în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească. Sute de aromâni mergeau cu dragoste de „limbă părintească” spre școlile înființate de Mărăgrit pentru că le oferea și cazare și masă, iar elevii eminenți primeau burse din partea Bucureștiului. La câțiva ani, după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit numit inspector al școlilor române din Macedonia, cu rol major în politica educațională, și-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune, devinind un autentic apostol al educației românești în Balcani. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești. În 1864, când metodele sale neconvenționale au fost aduse în atenția patriarhului Constantinopolului, au început persecuțiile din partea grecilor. Patriarhul le trimitea clisurenilor o scrisoare în care le spunea: „O mai lungă ședere a institutorului Apostol este vătămătoare comunei voastre și că va să aibă consecințe neplăcute, trebuie pentru motivuri înalte și indispensabile, să-l destituiți și să-l goniți din comuna voastră împreună cu familia sa (…) vă ordonăm aceasta absolut. Grabiți-vă tot de odată a anunța prin respunsul vostru espulsiunea sa, căci dacă nu veți asculta la presentul nostru ordin, veți fi responsabili și inescusabili”. Oamenii din Clisura s-au împotrivit hotărârii patriarhului de a-l alunga pe Mărgărit și îi scriau înapoi acestuia: „(…) Cât despre ordinele, de altmintrelea, fără fond, ce Pre-Sânția Voastră ne dă, ne-a cauzat o prea mare durere, pentru ca esecuțiunea lor ar ave pentru junimea noastră triste efecte și pentru un profesor, care de mai mult de zece ani le procura o educațiune religioasă, morală, elenică o urâtă nedreptate. Si mai întâiu de toate un lucru, care ar face esecuțiunea ordinelor voastre mai mult vătămătoare pentru feciorii noștri, este că n-am pute afla un alt profesor care să aibă pe lângă instructiune si neprețuitul avantaj de a cunoaște limba feciorilor noștri. Mărgărit, cunoscând limba elenilor, le esplica în limba maternă espresiunile grece, ce ei nu înțeleg. Prin modul acesta feciorii noștri înțeleg ceea ce învață, fac progrese mai repezi, se familiarisează mai bine cu limba greacă și la eșirea lor din școală. Prin aceasta se elenisează tot de odată și societatea noastră, căci cu cât ea vorbește limba greacă cu cât ea o preferă celei române.(…) A esecuta ordinele voastre ar fi nu numai a comite o nedreptate, dar încă a ne arata ingrați către un institutore, de la care am primit numai binefaceri, în loc de a-i arăta recunoștința ce merita virtuțile sale, i-am imputa (…) o conduită și niște fapte ce niciodată n-au fost ale lui, el ne-a nutrit cu mâna și noi l-am adăpa cu fiere.” Scrisoarea localnicilor este trimisă apoi membrilor comunității clisurene aflate în Constantinopol cu mențiunea ca ei să o ducă la patriarh. Urmând pilda consângenilor alcătuiesc și ei o a doua scrisoare și în cele din urmă trimit o deputațiune la patriarh ce număra șaizeci de oameni. Când ei au încercat sa obțină o audiență, Patriarhul nu i-a primit, cerând ca doar două sau trei persoane să vorbească în numele lor. Odată aleși, Gogu Neda, Ștefan Lecu și Masiu vorbesc Patriarhului în numele clisurenilor, îi prezintă cele două scrisori și îi cer să renunțe la intențiile sale în privința lui Mărgărit. Patriarhul le spune că va mai avea nevoie de timp pentru a se gândi și le cere să revină pe 3 aprilie pentru răspuns. Patriarhul nu s-a răzgândit așa cum era de așteptat. Protestele clisurenilor s-au lovit de încăpățânarea naționalistă a patriarhului grec. A fost nevoie de vizita lui Mărgărit în capitala imperiului otoman pentru a obține de la ocârmuitorii otomani protecție în cazul unor persecuții din partea preoțimii grecești atât de influente. În scurt timp îl găsim pe Mărgărit în București, punându-se în contact cu membrii Comitetului Macedo-Român și cu autoritățile române. În urma unei cereri trimise guvernului în luna mai a anului 1866, Constantin Rosetti îi dă, din bugetul ministerului instrucțiunii publice, subvenții pentru a întemeia o școală românească în satul natal Avdella. Întors acasă în același an, el va deschide școala, dar va funcționa la început decât scurt timp, pentru că satul era slab populat în timpul iernii. Între timp, Mărgărit se mută în Kerbene, unde a predat până în vară. Apoi în 1867 se va întoarce în Avdella, timp de încă doi ani el va preda tot la Kerbene, unde i se va permite si deschiderea unei școli particulare. Între timp este redeschisă școala românească de la Gopiste și este întemeiată cea din Ohri și Damasi în 1868, urmată de cea din Krușevo în 1869 și cele din Perivole și Veria la 1870, după eforturile unor dascali aromâni. (Laurențiu Dologa, op. cit.)
În iarna anului 1898/1899, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie ca urmare a intrigilor liderilor partidului conservator de la București. Meritele sale au fost recunoscute în special de intelectuali. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, Mărgărit a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Mărgărit a fost un personaj care a atras atât admirația, cât și ostilitatea dușmanilor, lucru atestat de numeroasele atentate la care a scăpat cu viață în mod miraculos. S-a încercat asasinarea sa de către un naționalist grec în plină stradă la Salonic. Lovit de cuțit, a căzut jos, iar când grecul a dorit să-i împlânte lama în inimă, un prieten a barat cu mâna lovitura. Altă dată, Mărgărit a fost bătut de naționaliști și aruncat într-un lac. A scăpat din nou ca printr-o minune. (Mihai Popescu, op. cit.). Un contemporan ne-a lăsat una din consemnările faptelor sale privind rolul lui în învățământul românesc din Balcani: „În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic. A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului. Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. În anii1898/1899, Mărgărit a fost trecut prea repede la pensie. Lupta lui pentru identitatea valahilor a deranjat (Stoica Lascu, 120 ani de la moartea lui Apostol Mărgărit, „titanul redeșteptarei naționale a aromânilor”, membru corespondent al Academiei Române -19 octombrie 2023).
Apostol Mărgărit a fost și un personaj controversat care a căzut în mijlocul luptei pentru putere dintre liberali și conservatori. De asemenea, numeroși macedo-români l-au combătut și acuzat că a folosit deficitar fondurile publice pentru funcționarea școlilor românești și a încurajat nepotismul în dauna Eforiei aromânilor. Era și o formă de revoltă a elitelor locale care doreau controlul învățământului românesc sub patronajul unor români bogați din Imperiul austro-ungar ca Sina sau a unor potentați autohtoni. Era o luptă și pentru putere în vederea gestionării școlilor aromâne din Balcani. Mărgărit era acuzat că nu are studii sau că este un ”despot” al învățământului românesc din Balcani, recte imperiul otoman. Unii lideri ai aromânilor filo-greci sau filo-bulgari îl acuzau pe Mărgărit că este complice cu imperiul otoman în menținerea stăpânirii turcilor în Balcani. Mai mult, grecii, albanezii și bulgarii finanțau opoziția unor ascociații românești împotriva lui Apostol Mărgărit, pentru că munca lui și a guvernului român era în favoarea renașterii naționale a românilor, lucru care deranja noile state independente din Balcani. Mai era acuzat și că „pierdea vremea” prin cafenelele Bucureștiului, uitând de „frații aromâni”. În fapt, Apostol Mărgărit a fost o țintă a luptei pentru putere, de care s-au folosit popoarele balcanice împotriva acestui adevărat Spiru Haret al învățământului românesc din Balcani. Din păcate, în această capcană a căzut și partidul conservator care a făcut jocurile Sofiei, Belgradului și Atenei privind compromiterea imaginii și activității lui Apostol Mărgărit. (Vezi broșura Răspuns la scrisoarea domnului Apostol Mărgărit despre „Școlile românești din Macedonia”, Tipografia I. Binder, București, 1896). Guvernul român, în special cel liberal, a avut mereu încredere în Apostol Mărgărit, care și-a dedicat viața dezvoltării învățământului românesc în Balcani. Dar legăturile sale cu consulul austriac din Manastir, pentru o trecere a aromânilor la uniunea cu biserica romano-catolcă a creat vâlvă și suspiciuni în epocă. Desigur era o exagerare, precum și o calomnie. Legătura cu consulul austriac a dat apă la moară contestatarilor din București, care vedeau în Mărgărit și un aliat cu imperiul dualist, dar și o posibilă trecere a aromânilor la catolicism. Mărgărit a deranjat și pentru că s-a implicat în negocierile de pace de la Berlin din 1878, exprimându-și voința ca aromânii să nu fie împărțiți între Albania și Grecia, ci să rămână pe un teritoriu autonom al imperiului otoman care acorda drepturi valahilor sud-dunăreni. Aromânii persecutați de Grecia preferau de fapt să trăiască mai bine cu turcii musulmani. Totodată, Mărgărit îl informa pe consulul german de planul său cu privire la ajutorul pe care aromanii i l-ar acorda statului albanez tocmai pentru a împiedica crearea unei Grecii Mari. Toate aceste acțiuni cu impact internațional i-au atras furia conservatorilor români. (Margarit: Un apostol al romanilor balcanici (II) – Documentar Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Margarit: Un apostol al romanilor balcanici (II) – Documentar, Ziare.com, 24 mai 2013 – https://ziare.com/cultura/documentar/margarit-un-apostol-al-romanilor-balcanici-ii-documentar-1236624).
Mai mult, Apostol Mărgărit a susținut, cu ardoare, împreună cu Societatea de Cultura Macedo-Română și ideea întemeierii unui episcopat ortodox național. Pragmatismul lui Mărgărit este mai mult decât evident. În cele din urmă, eforturile lor sunt încununate de succes în anul 1892 când se hotărăște crearea a doua episcopate la Manastir și Ianina, numai că ingerințele preoțimii grecești permit înființarea doar a celui din Manastir (Macedonia). Momentul acesta a marcat și o ruptură între Mărgărit și ceilalți fruntași aromâni datorită disputelor pentru cel ce va ocupa scaunul episcopal. El s-a opus impunerii primului lor candidat, Ioan Gheorghiade Murnu. Când Lahovari, ministrul de Externe, l-a amenințat pe Mărgărit că-l va destitui dacă nu va fi ales cineva pentru scaunul episcopal, el îl numește pe mitropolitul Ohridei și Prespei. Patru delegați ai comunităților aromânești l-au recunoscut. Chiar și asa, împotrivirea patriarhului de la Constantinopol, pierderea susținerii politice de la București pentru mitropolit si marginalizarea lui Mărgărit au condus la sfârșitul fulgurantei episcopii aromânești. Apostol Mărgărit a fost un vizionar. El a înțeles clar că aromânii fără o biserică care să oficieze slujbele în limba română, poporul valahilor din sudul Dunării va dispărea treptat. (Laurențiu Dologa, op. cit.). Conservatorii bucureșteni nu l-au iertat pe apostolul valahilor că era liberal. În 1890, la Manastir, aproape douăzeci de profesori instigați de conservatori, alcătuiesc și depun o reclamație la ministerul Educației de la București împotriva lui Mărgărit, în care i se aduceau învinuiri false. Dar elevii unei școli din oraș reacționează și se plâng de excesele unuia dintre dascăli, Stefan Cudela. Mărgărit ia în maniera sa empatică partea elevilor și nu doar că îl destituie pe dascăl, ci și pe încă un profesor, Nicolae Maimuca și pe directorul școlii, Cosmulei, care l-au susținut pe Cudela. Nu este nicio coincidență că directorul Cosmulei se numara printre cei care au depus reclamația împotriva lui Mărgărit. Luptele politice din țara în stilul politic caragialian și-au gasit un debușeu si la sud de Dunare. Consulul conservator la Manastir, Spiru Constantinescu, decide la instigarea partidului conservator să-i susțină pe adversarii lui Mărgărit și se reușește crearea unor eforii școlare independente în 1894. Era o chestiune de timp pentru înlăturarea marelui pedagog al valahilor cu nume predestinat: Apostol Mărgărit. (Laurențiu Dologa, op. cit.).
Prin activitatea sa și-a atras dușmănia grecilor care l-au renegat și chiar au atentat de mai multe ori la viața lui, dar Mărăgrit nu a cedat. Spiritul său patriotic a rămas nealterat până la finalul vieții. Printre altele, Mărgărit a mai fost acuzat că a avut legături cu austriecii și cu J.Faveyrial, conducătorul misiunii ”lazariștilor” francezi (congregațiune religioasă) din Monastir, urmărind o utopică unire religioasă cu Roma. Unirea cu Biserica catolică nu era dorită nici de aromâni, dar Mărgărit era de părere că trebuia folosită orice cale de a scoate pe aromâni de sub influența clerului grec. În opinia lui, pentru binele aromânilor, trebuia sprijinită Turcia. „Întâiul nostru interes este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâine cu frații noștri din România pentru că suntem despărțiți de dânșii… O criză orientală ne-ar da în mâinile sârbilor, grecilor sau bulgarilor popoare creștine, care, ținându-ne deja prin comunitate de religiune, ar voi să ne ție și prin comunitate de limbă, ne-ar închide școlile” (Vasile Dimaca, Realități și controverse din viața aromânilor, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2016, pp. 78 – 79). Apostolul învățământului românesc nu avea cum să prevadă căderea imperiului otoman, dar se temea foarte mult și de influența italienilor din regiune, care înființau școli de limba italiană pentru aromâni.
Pensionat, umilit, scârbit și uitat Apostol Mărgărit moare cuprins de o mare tristețe și dezamăgire, pe 19 octombrie 1903 în Bitolia. Din păcate și azi Mărgărit e ignorat de istorici. Un istoric, totuși, și-a făcut datoria față de acest Spiru Haret al valahilor sud-dunăreni. A dorit să facă dreptate memoriei lui Apostol Mărgărit. Mihail Pinetta scoate în 1924 o broșură intitulată „Apostol Mărgărit”, broșură apărută la Silistra în Tipografia Băncii Durostorului. În 1941, istoricul Mihail Pinetta revine cu o nouă carte dedicată lui Apostol Mărgărit, intitulată „Apostol Mărgărit” și care a văzut lumina tiparului la Tipografia Alexandru A. Ţerek din Iaşi, în 1940. Autorul descrie ultimul an de apostolat al lui Mărgărit, în care era somat să vină la București în plină iarnă de către premierul Sturdza și ministrul Take Ionescu, care deși se pricepeau la politica internă, la cea externă nu înțelegeau nimic, conform ideilor lui Mihail Pinetta, fostul prieten al inspectorului general școlar. Bietul Mărgărit trimitea scrisori și telegrame la București că e reumatic și nu poate călători, dar guvernul l-a demis în iarna grea a anului 1898/1899. Unul dintre cei mai mari istorici ai secolului XX, aromânul Gheorghe Carageani a surprins foarte bine mașinațiunile consulului guvernului român din Manastir, în complicitate cu liderii partidului conservator ce-l doreau eliminat pe Mărgărit. Consului S. Constantinescu este înlăturat până la urmă din funcție la cererea regelui Carol I, care era exasperat de manipulările guvernului conservator față de Apostol Mărgărit. Și datorită revoltei lui Mărgărit, guvernul Sturdza este înlăturat de la putere. Carageani a studiat arhiva consulului italian din Manastir, Scaniglia către marchizul Visconti-Venosta, ministrul de externe de la Roma. Scaniglia descrie pe larg în corespondența spre Roma din 1897 matrapazlâcurile consulului român, la instigarea conservatorilor împotriva lui Mărgărit. Eforia locală a școlilor valahe era instigată de consul ca să facă sesizări la București pentru ca Mărgărit să fie înlăturat. În acest sens, puternicul redactor șef al ziarului „L’Indépendance Roumaine”, influentul Alexandru Rubin, este trimis de București ca să ancheteze situația la fața locului. Consulul italian realiza că propaganda românească prin școlile aromâne nu era împotriva Sultanului, ci contra naționalismului grec. Dar consulul italian presupunea că guvernul de la București vedea valahii și ca o monedă de schimb cu bulgarii pentru Cadrilater. Presa de la București îl considera pe Mărgărit un fel de despot local, care dispunea de școli și buget cum dorea el pentru plata învățătorilor și alte cheltuieli curente de funcționare. Căderea lui Mărgărit a fost cauza activității presei ostile. După înlăturarea lui Mărgărit din funcție în 1899 asistăm la o prăbușirea sistemului de învățământ românesc din Balcani, fapt ce dovedește că Apostol Mărgărit a fost inima acestui proces de educație românească la sud de Dunăre. (George Carageani, Studii Aromâne, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, pp. 144 – 150). Mihail Pinetta a scris scurta monografie dedicată lui Apostol Mărgărit ca un panegeirc, subliniind rolul major al acestui aromân din Advella și Bitolia, care a contribuit prin calitățile sale diplomatice, pedagogice și patriotice la renașterea învățământului românesc din sudul Dunării. Contribuția sa poate fi pusă și pe seama renașterii naționale a aromânilor, acești valahi care nu s-au mai identificat religios și din puctul de vedere al alfabetului grecesc cu poporul grec, ci cu frații lor de la nord de Dunăre. Este meritul lui Apostol Mărgărit. Putem vorbi de o epocă a culturii și educației aromânilor înainte și după Mărgărit. De la peste o sută de școli plătite de statul român, după demiterea lui Apostol Mărgărit, numărul acestor școli scade dramatic, ca și finanțarea de către București a sistemului educațional românesc din Balcani. Ministru Al. Lahovari și consulul Mitilineu au început din 1893 o campanie de compromitere a lui Mărgărit, deși inițial Lahovari vorbea public frumos de apostolul învățământului românesc. Problema a început cu episcopatul ortodox în limba română și bătălia pentru numirea unui episocop român, fapt care a dus la înlăturarea lui Mărgărit. În 1903 Apostol Mărgărit moare sărac și izolat, în Bitolia. Singura avere rămasă de la el e numele de „apostol al învățământului românesc” din Balcani. Putea avea o statuie ca Gheorghe Lazăr în București, dar a fost repede uitat. Mihail Pinetta a încercat prin monografia sa ca numele lui Apostol Mărgărit să nu „putrezească în inimile românilor” și a sperat că „posteritatea recunoscătoare îi va deschide mormântul și îl va scutura praful uitării”. (Mihail Pinetta, op. cit.) Consider că Apostol Mărgărit trebuie reintrodus în circuitul istoriografic românesc ca o personalitate similară cu cea a lui Spiru Haret. A fost un vizionar și diplomat. Apostol Mărgărit reprezintă un simbol al învățământului românesc din sudul Balcanilor și un model pedagogic de urmat pentru generațiile de azi și de mâine.
Ionuț Țene / UZPR
