Progresiștii radicalizați
și cenzura corectă politic

Recent, am citit o carte al cărei titlu m-a contrariat: „Procesul împotriva noii cenzuri”, cu subtitlul „Apărarea libertății de exprimare față de Big Tech, progresiști și universități” [1]. Autorul, Alan Dershowitz, nu este un oarecare, ci un celebru avocat american care a reprezentat persoane publice precum Julian Assange, Harvey Weinstein sau Donald Trump. El este și profesor universitar, editorialist și evreu.

Nu întâmplător i-am făcut această prezentare. El denunță excesele progresiștilor și radicalizarea discursului acestora în promovarea diversității, arătând că cenzura de astăzi este mult mai periculoasă decât cea din trecut pentru că ea vine de la viitorii lideri ai societății: oameni tineri, universitari, inovatori în tehnologie și chiar scriitori, oameni care au influență asupra a ceea ce citim, vedem sau auzim.

Mai întâi, cenzura e aplicată, în cea mai mare parte, de așa numiții progresiști, care sunt de departe mai influenți și mai credibili decât reacționarii din trecut. În al doilea rând, ei își bazează cenzura pe politici susținute de oameni de bună credință, precum: anti-rasism, anti-sexism, anti-homofobie, anti-discursul urii, anti-negare Holocaust, anti-negare schimbări climatice, anti-dezinformare. În al treilea rând, actualul regim al cenzurii nu este prohibit de lege, ci edictat de grupări private[2].

Într-adevăr, ne confruntăm astăzi cu o cenzură mutantă, privatizată, total diferită de cea instituționalizată din perioada comunistă est-europeană sau a McCarthyism-ului american. Nu există legi eficiente care să o contracareze pentru că mediul online, acest vest sălbatic al libertății de exprimare, în care s-a dezvoltat cenzura privată, nu poate fi stăpânit.

Sunt forțe care, sub stindardul corectitudinii politice, se opun libertății de exprimare într-un mod mult mai insidios decât statul, suprimând dezbaterile, reducând la tăcere personalități sau chiar publicații. S-a văzut foarte clar acest lucru în perioada pandemiei și a războiului din Ucraina, când oricine îndrăznea să exprime o altă opinie era deplatformat, fiind catalogat antivaccinist, putinist etc. Aceste forțe acționează ca adevărate gherile în mediul online, făcând legea în bulele lor, în teritoriile ocupate pe rețelele sociale.

Înainte de era internetului mobil și a rețelelor sociale, lucrurile păreau destul de clare. Unicul adversar al libertății de exprimare era statul, sistemul politic care prin puterea de constrângere și represiune îi sancționa pe cei care reclamau abuzurile reprezentanților săi. În acest sens a fost concepută și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că la Curtea de la Strasbourg nu poți să te judeci decât cu statul, dacă acesta, prin puterea judecătorească a emanat o hotărâre care încalcă libertatea de exprimare. Până nu epuizezi toate căile de atac posibile la nivel național, nu te poți duce la CtEDO să-ți cauți dreptatea.

Oricum, înainte de era Internetului mobil și a rețelelor sociale, puțini oameni aveau cum să-și expună părerile în fața mulțimii pentru că existau niște filtre editoriale, intelectuale sau academice pentru cei care puteau să vorbească publicului. Însă, ”Ironia este că moartea cenzurii ne-a dus la politica post-adevăr” spune Ivan Krastev[3], ceea ce este perfect adevărat. El crede că în era internetului, în care avem acces la orice date, cenzura apare practic imposibilă. Desigur se referea la cenzura instituționalizată.

La vremea adoptării Convenției, nu au fost avute în vedere actualele state virtuale: Facebookland, Instagramland, Youtubeland etc. Am devenit cetățeni ai acestor state virtuale și trebuie să ne supunem legilor lor pentru că altfel suntem suspendați temporar, cât să avem timp să ne îndreptăm, să ne gândim la greșelile comise, sau suntem chiar expulzați definitiv. Suntem cenzurați de cultura anihilării[4] sau de cultura denunțării[5], forme actuale de boicot al celor care s-au exprimat într-o formă care încalcă politicile editoriale ale platformelor online. Și mai rău, cei care ne judecă sunt algoritmii care nu recunosc ironia, sarcasmul, pamfletul, ci ne „prind” când folosim anumite cuvinte incluse în vocabularul incorect politic, obligându-ne să folosim nouvorba orwelliană pentru a nu fi sancționați.

În ultimele două decenii, adversarii libertății de exprimare au devenit mult mai versatili. De multe ori, nici măcar ei nu știu că sunt adversari ai acestei libertăți, anihilând orice dezbatere, orice părere care nu se potrivește cu a lor. Internetul mobil a dat posibilitatea tuturor să se manifeste și să abuzeze de libertatea de exprimare promovând dezinformarea, discriminarea, discursul urii, conspirațiile, frica și manipularea. Toate acestea în numele libertății internetului, confundată cu libertatea de exprimare.  Dezinformarea și discursul urii au devenit monștri de nestăpânit, arme ale războiului hibrid și instrumente de accentuare a clivajelor din societate, au propagat populismul și au accentuat tendințele spre autoritarism.

Aceste excese ale libertății de exprimare prost înțelese creează teren liber pentru adversari noi, care, la rândul lor, fac excese. Fiecare dintre noi a intrat într-o bulă a rețelelor sociale, cu anumite viziuni ale corectitudinii politice. Și oricine are o părere contrară, ori intră în spirala tăcerii, ori este atacat, ponegrit, expulzat. Ori este pur și simplu suspendat de algoritmii edictați de rețelele sociale, care au putere de lege pe tărâmul lor.

Sunt forțe care se dezvoltă creând clivaje, și aceste clivaje sunt adâncite de ambele tabere: a așa numiților progresiști dar și a populiștilor, care, sub pretextul tradiției, se situează împotriva anti-rasiștilor, anti-sexiștilor, anti-homofobilor, anti negaționiști ai Holocaustului, sau ai schimbărilor climatice. Deci, ce poate fi mai rău: ambele tabere se încrâncenează într-o luptă ce nu aduce nimic altceva decât haos și o direcție greșită a dezbaterilor care frământă lumea contemporană. Lumea se împarte astăzi între progresiști radicalizați și populiști.

„Dacă libertatea înseamnă cu adevărat ceva, atunci înseamnă dreptul de a le spune oamenilor  ce nu vor să audă”[6], a scris Orwell într-un articol despre libertatea presei în 1945.

Finalizez cu acest citat pentru că astăzi, nu numai statul, ci aproape toți avem instrumentele pentru a suprima libertatea de exprimare a celor care spun lucruri pe care nu vrem să le auzim, fiind contrare părerilor noastre, pe care dorim să le impunem cu orice preț. Libertatea de exprimare creează efect de bumerang, atunci când vrem să ne impunem părerile cu orice preț. Așa cum observa Francis Fukuyama, „În momentul de față cred că plătim pentru excesele de libertate din anii ’80 și ‘90”[7]

Monica Cercelescu