Rusia, indiferent de forma de guvernare și de dimensiunea teritoriului, nu și-a definit cu claritate propriile frontiere, menținând la marginile imperiului zone de influență în care putea acționa nestingherită. Stalin a creat un „cordon de siguranță’’ format din state transformate în „socialiste’’ după modelul propriu, iar Brejnev – pe locul al doilea ca durată la Kremlin, în vremurile (oficial) comuniste – a acordat o dubioasă „suveranitate limitată’’ acestui cordon. Iosif Vissarionovici învățase bine lecția păcii de la Brest-Litovsk – impusă lui Lenin de către germani, în martie 1918, adică de cei care l-au condus la Sankt Petersburg să destabilizeze regimul țarist și să scoată Imperiul din război. Rusia pierdea teritorii nu doar în favoarea Germaniei, ci și în folosul aliaților acesteia, Austro-Ungaria și Turcia. Dacă Tripla Alianță ar fi câștigat Marele Război, Crimeea ar fiaparținut Austriei, iar sudul Caucazului, Turciei. A fost umilința supremă a Rusiei în secolul trecut. URSS-ul lui Stalin trebuia să fie ce era Rusia în 1914 și chiar mai mult decât atât. Și a fost, mult mai mult.
Putin încearcă să refacă „cordonul’’ distrugând și ocupând o parte din Ucraina, actorul strategic care îl ține la distanță de Europa reală. Privind altfel lucrurile, Kievul apără Europa chiar de ea însăși, dacă ținem seama de țesătura relațiilor Occidentului cu Moscova, până în februarie 2022. Dar Kievul nu poate apăra Nordul, Oceanul Arctic, spațiul în care Moscova își întinde stăpânirea în umbra agresiunii din Ucraina. Asupra acestei chestiuni mă voi opri în rândurile de mai jos.
O scurtă incursiune în istorie, la nord și la sud
La începutul secolului al XVII-lea, prin tratatul de la Stolbova, Rusia pierdea în favoarea Suediei un mare teritoriu din nord-vest și accesul la Marea Baltică. Dinastia Romanovilor tocmai se instalase la Kremlin. Izolarea Rusiei a durat un secol, până în timpul lui Petru cel Mare care a învins Suedia în bătăliile Marelui Război din Nord. După victoria de la Poltava, din 1709, Suedia a încetat să mai fie o putere regională, Rusia luându-i locul în nordul Europei. Urmașii lui Petru I s-au îndreptat spre sud, spre Marea Neagră, cu gândul să ajungă la Mediterana ocupând teritorii ale Imperiului Otoman, „bolnavul Europei’’. În paranteză fie spus, Războiul Crimeii nu a fost doar o acțiune de protecție a Turciei imperiale, ci și o încercare de a-i împinge pe ruși spre Asia, reducându-li-se accesul la Marea Neagră. Peninsula Crimeea era cheia problemei și continuă să fie până în zilele noastre. În 2014, Putin a înțeles că flota sa strategică din Marea Neagră – și implicit, proiecția de putere a Moscovei spre sudul Europei – sunt în pericol. Războiul din Ucraina nu are prea mult de-a face cu presupușii „naziști’’ de la Kiev, ci privește în principal controlul Mării Negre. Privind spre sud, Finlanda a intuit cum ar putea bate vântul dinspre Moscova către Helsinki.
Putin a înțeles importanța Arcticii înaintea aliaților
Chiriașul de la Kremlin privește cu preocupare consolidarea militară a regiunii din jurul Golfului Botnic cu implicații directe asupra accesului Rusiei la Marea Baltică și Oceanul Arctic. După 200 de ani, prin aderarea Suediei și Finlandei la NATO, se modifică substanțial eșichierul geopolitic din nordul Europei afectând în mod fundamental securitatea Rusiei cum nu a mai fost vreodată de la țarul Petru încoace. Dar două treimi din Oceanul Arctic sunt în aria de expansiune a Moscovei și în subsidiar, deocamdată, a Chinei, acceptată à contrecoeur de Kremlin în contextul „parteneriatului fără limite’’ cu Beijingul. Despre China și Oceanul Înghețat vom vorbi cu alt prilej. Revenind la subiect, trebuie să adaug faptul că Putin a privit spre nord mai departe și mai devreme decât Occidentul. În acest moment, avansul de timp al rușilor în regiune este de 10 ani în fața aliaților din NATO.
George Miloșan
Foto: Wikipedia
(va urma)
