Complicată mi s-a părut lectura după începerea școlii! Am învățat să citesc de mic, am devorat volumele din biblioteca părinților și din cea a bunicilor, descoperind un univers fascinant, în care puteam fi orice erou îmi doream și să străbat depărtări pe care, cel mai probabil, nu o să le regăsesc vreodată în viață – nu privite cu ochii aceia, de copil. La școală eram întrebat ce am înțeles dintr-o carte, care sunt ideile principale, cum aș comenta cine știe ce acțiune a vreunui personaj… Și răspundeam, invariabil, greșit. Adică ideile mele nu se prea potriveau cu acelea ale autorilor de manuale și, mai târziu, de comentarii.
Mă gândeam că sunt o cauză pierdută, un cititor nepriceput, care nu merită accesul la deloc multele volume disponibile pe atunci. Și mă miram că, lecturând zeci de cărți în plus față de alții de vârsta mea, nu eram în stare să transpun totul în câteva rânduri chinuite, atât de asemănătoare documentelor specifice birocrației, după cum aveam să remarc peste ani. Lovitura cea mai grea a fost când un profesor le-a cerut părinților mei să nu-mi mai lase la îndemână „cărți particulare”, deoarece nu fac bine dezvoltării mele din punct de vedere educațional, dar nici relației cu mai puțin entuziaștii mei colegi.
Nu m-am lăsat învins. Am citit; citesc și astăzi, cu pasiune. Ba chiar și scriu – cel mai adesea, probabil, deloc adecvat acestor vremuri, când abia mai găsim răgazul pentru lectură, iar un pasaj prea lung, împănat cu multe adjective și adverbe, ne pierde pe parcurs. Dar acum, măcar, nu mă mai mir. Știu că, în zilele noastre, parcurgerea unui text, cât de mărunt, a devenit o preocupare mai deloc apreciată, iar pe copiii noștri îi învățăm limbi străine încă de mici, parcă pentru a scăpa de corvoada citirii subtitrărilor (este o glumă, deși…). Cărțile stau cuminți în biblioteci iar publicațiile tipărite nu se mai cumpără. Evoluția lecturii este îngrijorătoare și nu observ să se facă, măcar în sistemul de învățământ, ceva pentru fireasca remediere a situației.
Astăzi, prea puțini mai citesc, în timp ce, paradoxal, mulți scriu. Lăsăm în urmă dealuri și munți de cuvinte printate, însă nu cred să le savureze cineva în viitorul apropiat. Rămân acolo, ca o mărturie a schimbării. În bine sau nu. Se va vedea. Problema este că noile generații ne vor urma întru regres, abandonând, într-un final deja vizibil, și strădania de a compune.
De altfel, și criticul literar buzoian Tudor Cicu remarca, de curând, cu prilejul unei competiții literare, că tinerii de astăzi încearcă să scrie fără a avea, ca temelie, exercițiul cititului. Stare de fapt îngrijorătoare, pe care o remarcăm tot mai des și care afectează irevocabil scriitura celor care vor veni. Nu are nimeni pretenția ca, din urmă, să bată la porțile viitorului un val tsunamic de poeți, prozatori/publiciști etc., dar zodia care se conturează la orizont îngrijorează până la întristare, deoarece mașinăriile de scris merg și vor tot merge, sunt convins, însă huruind în gol, fără materie primă și fără perspective prea optimiste.
Sunt multe alte preocupări pe care le deprind până la măiestrie tinerii zilelor noastre. Copiii noștri dibăcesc rapid goana degetelor pe taste de computer și patinajul arătătoarelor pe ecrane de telefon, astfel încât noi, cei care i-am învățat inițial, dăm fuga la ei pentru a ne desluși setări greu de accesat sau opțiuni bine ascunse. Capătă o intuiție care ne miră (și ne încântă), o independență în ceea ce privește preferințele muzicale, cinematografice și vestimentare care ne bucură (adesea), o voce proprie, însoțită de intonația modernă despre care am vorbit și vom mai vorbi. Însă nu este suficient. Lectura nu e doar o îndeletnicire pentru clipele de zăbavă, ci însuși creuzetul din care se nasc ideile. Iar ideile sunt materialele de construcție utilizate pentru edificarea armonioasă a sufletului. Cuvinte pretențioase, imagini desuete, însă gânduri pe care trebuie să le pritocim în tihnă, pentru a (re)descoperi cititul ca matcă a frumosului și binelui din noi.
Privind în urmă, trebuie să recunoaștem că am avut un o literatură frumoasă. Oameni de cultură s-au ridicat din mijlocul unui ocean de cărți și au înduplecat condeiul, au scris texte care să prezinte contemporaneitatea lor, îmbogățind, astfel, contemporaneitatea noastră. Au fost enorm pentru acele vremuri, ar fi fost prea mult astăzi, s-ar fi irosit ori s-ar fi adaptat – cine știe? – la ritmul actual. Până și numai amintirea lor ar fi suficientă pentru a ne motiva, dar tocmai amintirea este prima care se topește în calea acestui val de respingere a lecturii. Chiar și în perioada comunistă, dincolo de limbajul de lemn patentat de semidocți, se scria plăcut. Platitudini sau adevăruri inversate, însă măcar exprimate cu talent, ocolind elegant cenzura, ajungând să hrănească, fie și insuficient, la limita subzistenței, minți și inimi.
De la o vreme, cultura autohtonă a coborât într-un straniu domeniu underground. Poate aici este și vina unor oameni importanți care, ajunși în poziții cheie, nu au știut să le arate generațiilor următoare drumul spre cunoaștere – singurul posibil –, preferând să-și descrie, în cadrul cercurilor restrânse, propria ascensiune mitică dincolo de înălțimile olimpiene. Sau poate este vina unor programe școlare plate, nesuferite, care au pus accentul pe comentarii, rezumate și referate, înfățișând cultura ca pe ceva teribil de abstract, de complicat, până la deplina îndepărtare a tinerilor. Vinovați putem găsi – poate chiar și pe noi, părinții care nu ne-am trecut copiii strada, mai departe de momentul naivelor povești și povestiri –, dar asta nu ne ajută cu nimic. Cine nu acceptă atât necesitatea, cât și frumusețea indescriptibilă a lecturii nu va compune cu adevărat, iar preocuparea scriitoricească i se va părea o pierdere de timp, menită celor care nu au altă treabă, mai bună.
Ce este de făcut? Ni se va spune că totul poate fi rezolvat cu niscaiva proiecte sau altfel de inițiative moderne, care presupun o tonă de hârtii și prea puține rezultate concrete. Nu diplomele și adeverințele, nu semnăturile și ștampilele, nu fotografiile de grup și filmările din unghiuri potrivite (ca să nu fie observată audiența redusă), nu toate acestea și altele asemenea ne vor vindeca din punct de vedere cultural, ci îndemnul simplu, însoțit de exemplul personal, spre lectură. Parafrazând, pofta de cultură vine citind. Orice și oricând, până la dobândirea unor gusturi proprii și a unor deprinderi. Oricum (volume tipărite sau digitale) și oriunde (acasă ori în metrou), până la descoperirea mirosului de carte și a unui spațiu propice confortului intelectual. Oricine merită să găsească, în spatele cuvântului, idei și imagini extraordinare, care să-i permită pășirea într-un vis, să-i confere forța de a încerca să-l transpună în realitate și, dacă se poate (cum să nu se poată?), iscusința de a-l descrie și altora, spre a da naștere la noi și noi vise.
Aceasta este calea de urmat. Empiric, uneori, poticnit și cu degete nepricepute la întoarcerea filelor, dar continuând și nelăsând fleacul cotidian, mereu maestru al deturnării atenției, să stea în calea minunatei obișnuințe de a citi. Cuvintele necunoscute îi vor determina pe copiii noștri, într-un final, să folosească un dicționar și să își îmbogățească vocabularul, gândurile complexe îi vor predispune spre meditație și înțeleaptă înțelegere. Drumul este lung și niciodată isprăvit, dar nimeni, niciodată, nu trebuie să renunțe, în ciuda eventualelor opreliști, fie ele izvorâte dintr-o prea puțin flexibilă programă școlară, fie din presiuni sociale ori de altă natură. Deoarece gândirea este cea care ne definește cu adevărat, iar noi, aș spune – cu o cutezanță pe care vă rog să mi-o iertați – suntem, în mare măsură, rodul a ce și cât am citit.
Alexandru Pripon
