Ediția numărului anterior al ziarului nostru s-a încheiat luni spre marți, la două ore după miezul nopții. A „căzut” un calculator, iar tehnoredactarea ultimelor pagini s-a făcut pe două calculatoare mai încete, improprii pentru așa ceva. Echipa de număr – compusă, ca de fiecare dată, din redactorul-șef, secretarul de redacție, doi responsabili, tehnoredactor, corectură, montaj, în total, zece oameni – a lucrat nonstop, 18 ore, adică de luni, de la ora 8.00 și până marți, la ora 2.00 Acest efort epuizant, stresant se repetă săptămână de săptămână. Dar avem măcar mulțumirea că facem o treabă bună, că reușim să asigurăm publicației numărul unu a armatei un conținut bun și o formulă grafică modernă, acceptabilă. Un calculator în plus față de cele pe care le-am achiziționat în 1990 (acum, insuficiente, întrucât volumul de muncă, între timp, s-a triplat) sau realizarea unei microrețele ne-ar scuti de toate aceste chinuri, dar… magie nu există, Dumnezeu este în ceruri, iar cei de pe pământ n-au timp să vadă așa ceva. Sau nu-i interesează în ce condiții este realizat ziarul armatei, singurul mijloc care asigură, în deplină cunoștință de cauză, informarea publică scrisă, operativă și competentă a personalului oștirii române și a populației, precum și materializarea dreptului constituțional la opinie, pe care-l au și militarii. Sau nu-l au? Bucuroși le-am duce noi pe toate, dacă structurile care s-au creat ar funcționa normal, dacă fiecare și-ar face datoria. La ora 2.00 noaptea, hârtia nu sosise încă în tipografie, deși cel care se ocupă de așa ceva ne-a spus să nu ne facem nici o grijă. Aprovizionarea cu hârtie n-o realizează 379 Gheorghe Văduva Grupul de Presă al Armatei, cum ar fi firesc, ci Centrul Editorial de Asigurare Tehnico-Economică a Presei și Tipăriturilor Armatei, care nu este subordonat Direcției din care face parte acest Grup de Presă, ci Direcției Cultură. Și care, bineînțeles, primește 10 la sută pentru această operațiune. E drept, Direcția Cultură și Direcția de Informare și Relații Publice fac parte din Departamentul pentru Politica de Apărare și Relații Internaționale! Au, deci, același serviciu financiar, se află sub aceeași căciulă. Deși e foarte greu să acoperi cu o căciulă două capete care se pare că se dorește cu orice preț să fie diferite. Ziarul armatei se multiplică la „Progresul românesc”, tipografie particulară, întrucât, am mai spus-o, tipografia pe care a cumpărat-o ministerul, așa cum a cumpărat-o, cu 680.000 de dolari, nu este pretabilă pentru așa ceva. Tipografia „Progresul românesc” n-a mai putut să ne împrumute, din nou, cu trei tone de hârtie, întrucât ne împrumutase și pentru numărul anterior, și pentru alte și alte numere anterioare, și era pusă ea însăși în situația de a nu fi în măsură să asigure cantitatea de hârtie necesară tipăririi ziarului „Cotidianul”, publicație căreia îi aparține. Încă din luna ianuarie, prevăzând astfel de situații neplăcute, Grupul de Presă al Armatei a înaintat un raport în care se solicita asigurarea fondurilor necesare pentru a se cumpăra hârtie pe tot anul pentru „Observatorul militar”, „Viața armatei” și „Spirit militar modern”, total 144 tone. Ceea ce nu este prea mult, dacă avem în vedere faptul că, spre exemplu, unele cotidiene consumă, fiecare, 40 tone zilnic. Acest raport a fost avizat favorabil de cei în drept și aprobat de ministrul apărării naționale. Le mulțumim pentru receptivitate, pentru grija pe care o acordă publicațiilor armatei. Direcția Financiară a făcut cum a făcut și a asigurat fondurile necesare (încă înainte de aprobarea bugetului), dar… Centrul Editorial spune că nu le-a primit, biroul f inanciar al departamentului spune că le-a dat la Direcția Cultură, care nu le-a dat la Centrul Editorial, Centrul Editorial se plânge că Oficiul Juridic i-a pus bețe în roate, Oficiul Juridic spune că n-a pus la nimeni bețe în roate, ci doar i-a cerut să efectueze licitație, fiind vorba de o sumă mai mare de 30 de milioane… Deși, cu această criză de hârtie și cu un furnizor unic – fabrica de la Letea-, numai de licitație avem nevoie. În rest, avem de toate. Dar legea-i lege. 380 SE CAUTĂ UN SISIF Ziarul n-a putut fi, deci, tipărit în noaptea de luni spre marți și nici în cursul zilei de marți. Cel care răspunde de hârtie și-a cumpărat bilet de tren pentru ca, miercuri dimineața, să se ducă la Letea, directorul Centrului Editorial a spus că el n-are ce face, asta-i situația, dar mi-a sugerat să facem un nou împrumut de 3 tone la revista „Frontiera”, întrucât grănicerii, mai precauți, au vreo 17 tone în stoc. Generalul maior Dumitru Luca, comandantul Comandamentului Național al Grănicerilor, colegul și prietenul meu de o viață, n-a putut să mă refuze. Dar nici plăcere nu i-a făcut repetabila mea milogeală. Pentru că nu era prima oară când apelam la el cu așa ceva. Sunt, totuși, bucuros. Dar directorul tipografiei mă atenționează că, de fapt, aceste 3 tone pe care le-am împrumutat ar trebui să acopere datoria pe care o avem la ei. Cu câteva zile înainte, o doamnă din aceeași tipografie mi-o spusese oarecum nedumerită, contrariată: „Dumneavoastră, domnule colonel, nu sunteți ai armatei? Armata asta nu este a Guvernului, a țării? Cum de vă faceți astfel de probleme cu hârtia?!”. Directorul tipografiei este la celălalt capăt al firului. Ne cunoaștem și ne respectăm. Îl rog să ne mai amâne, în câteva zile va sosi hârtia de la Bacău… Și uite așa, săptămână de săptămână, tremurăm pentru fiecare număr, inundăm Centrul de Boli Cardiovasculare al domnului general Cândea sau Institutul de Medicină Aeronautică al domnului colonel Răduică. Nu stresul profesional ne omoară, cât această lipsă de siguranță, începând cu sabia restructurării, continuând cu mizeria aruncării noastre într-o clădire care nu rezistă la cutremur și se află în plin șantier (în pauză de cinci luni!), lipsită aproape de orice amenajări cât de cât civilizate și culminând cu labirintul legal sau ilegal în care s-au risipit banii noștri adunați pentru hârtie… Și nu e singura durere. Încă din luna ianuarie am întocmit, cum era și firesc, o „Concepție tematică orientativă a activității publicistice a Grupului de Presă al Armatei pe anul 1995”. În primele săptămâni ale lunii februarie, acest document de conducere a activității publicistice la nivelul publicațiilor centrale ale armatei a fost consultat, completat și avizat favorabil de statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei, apoi, pe 6 martie a.c., înaintat, spre aprobare, ministrului apărării naționale, prin Statul Major General și Departamentul pentru Politica 381 Gheorghe Văduva de Apărare și Relații Internaționale. La bilanțul Grupului de Presă al Armatei raportasem domnului ministru despre acest document care, într-un fel, este planul nostru cu principalele activități pe 1995, strategia noastră și, de ce să n-o spun, mândria noastră. Am reținut remarca acidă a domniei sale: „Poate ajunge și la mine prin luna iunie…”. În prima săptămână a lunii aprilie, n-am reușit să aflu unde s-a împotmolit. Am încercat din nou, ieri. Voi mai încerca. N-aș spune ca Margaret Mitchel, că, în definitiv, mai este și mâine o zi… Deși, într-adevăr, și mâine este tot o zi. O zi mai puțin din viața noastră. O zi mai puțin, o dezamăgire mai mult… Pentru că, în cele din urmă am aflat că documentul nostru strategic se afla pe undeva printr-un sertar pe la un birou care chipurile ne coordonează. După câteva discuții, planul și-a reluat mersul. Dar cine știe când se va întoarce acolo unde este nevoie de el! Nu ne plângem dumneavoastră, stimați cititori. Încercăm doar să exprimăm, prin propria noastră experiență, una din fațetele acestei perioade de tranziție, pe care dumneavoastră o resimțiți, poate, și mai acut. Dumnezeu este prea sus, iar cei de lângă noi sunt, uneori, atât de departe…
Gheorghe Văduva
(din volumul „Se caută un Sisif”, 2017)
