Piața muncii (expresie aspră și impersonală, dar consacrată deja) are propria dinamică. Există, cu propriile particularități și dependențe, are mișcările scontate sau devine imprevizibilă, se supune unor reguli ori se manifestă independent și țâfnos, în funcție de anumiți parametri, niciodată constanți. Poate fi domolită în teorii de manual și capătă aspect turbionar în realitatea crudă, deloc potolit de matca A.J.O.F.M. (Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă). Este o dorință, o speranță, o dezamăgire. E asemeni nouă și aproape niciodată potrivită pentru noi. Seamănă cu viața, împrumutând bunele și relele acesteia, precum și ticăitul metronomului care o însoțește, permanent.
Mi-am trăit copilăria într-o lume unde șomajul era inexistent și, cu o mișcare de iluzionist, statul izbutea să-i distribuie în câmpul muncii pe toți, calificați sau nu, asigurând personal, până la sufocare, pentru C.A.P.-uri, fabrici, uzine ș.a.m.d. Totul fiind centralizat, nu exista o piață propriu-zisă, ci doar un simulacru, asemănător vitrinelor din magazine, înțesate cu nimicuri, așadar, strict din punct de vedere al necesității, goale… V-am mai povestit, parcă, despre angajații unui monstru industrial comunist, care erau puși să „plimbe” o țeavă dintr-un capăt în celălalt al curții, apoi să o „conducă” înapoi, ca să aibă o preocupare pe parcursul orelor de lucru. V-aș mai povesti și altele, anomalii ale „Epocii de aur”, când toți aveau de muncă, deși nu mulți munceau cu adevărat, iar ideea cheltuirii salariului pe mâncare părea o glumă, una deloc izbutită.
Mi-am trăit adolescența în miezul unei tornade, cu fabrici și uzine „privatizate” (a se citi „utilaje vândute la fier vechi, angajați disponibilizați și clădiri abandonate”), terenuri retrocedate și lăsate în părăsire, improvizarea unei economii de piață, pe genunchi, apoi descoperirea efectelor adverse ale improvizației și înjghebarea unor remedii, ineficiente. Atunci am simțit cum spectrul șomajului și imposibilitatea găsirii unui loc de muncă întunecă orice moment fericit din familie. Am văzut cum încep să conteze enorm specializarea, vârsta, caducitatea ori îmbătrânirea ireversibilă a unor mașinării și sisteme informatice rămase în stadiu incipient – acestea și multe altele, apărute pe neașteptate într-o țară ai cărei locuitori visau frumos la o economie liberă, descentralizată, fără a ști mare lucru privitor la reculul acesteia pe termen scurt și mediu.
Îmi trăiesc maturitatea în acea lume care încă se vindecă după multiplele erori ale trecutului și agonizanta așteptare a rezolvării de la sine. De parcă lucrurile importante se rezolvă, măcar o dată, fără jertfe de sânge și de suflet. Mulți cunoscuți, de vârsta mea, lucrează în străinătate, atrași de un loc de muncă bun și de un salariu decent. Mulți tineri își proiectează deja viitorul pe alte meleaguri, conștienți fiind că șansele de a găsi un serviciu convenabil (nu mai zic de a-și clădi o carieră) sunt teribil de mici. Parcă trăim o tot mai lungă depresie, care ne obligă să ne maturizăm rapid și să ne calibrăm speranțele pentru a se potrivi unor condiții economico-sociale arbitrare.
Nu voi pretinde că doar elementele prezentate mai sus, poate ușor romanțat și prea puțin documentat, sunt singurele care au dus la situația actuală. Dar voi schimba, aparent, subiectul și vă voi adresa o întrebare: ați remarcat că, în ultima vreme, tot mai multă lume pare a fi nemulțumită în privința locului de muncă? Oamenii pe care îi vedem zilnic, de la vânzători până la funcționari, în special cei tineri, par triști și prea puțin dispuși să își îndeplinească îndatoririle de serviciu. De parcă meseria lor este, cumva, temporară, în așteptarea unei slujbe cu adevărat potrivite. Îmi spunea cineva că profesioniștii au cam plecat spre alte zări, unde strădania chiar le este recompensată, iar aici au rămas cei care încă nu au izbutit să plece. Îngăduiți-mi, vă rog, să nu cred asta, cu toate că ar explica, poate, de ce (zic și eu, la întâmplare) băiatul de la cablu ne vorbește cam de sus, încasatoarea de la compania de curent electric se răstește la noi, doamna de la raionul de servire asistată ne tratează de parcă ne-ar oferi produse gratuite, din milă, iar șoferul de taxi are o atitudine princiară, de unde și respectarea doar pe alocuri a regulilor din trafic și a pronumelui de politețe…
Un sondaj realizat de INSCOP, ale cărui rezultate au fost preluate de presa națională și disecate pe îndelete, arată că 68,1% dintre respondenți consideră prezența imigranților în România drept o oportunitate, întrucât aceștia ocupă locurile de muncă pe care conaționalii noștri nu le doresc. Pe de altă parte, însă, 67,4% dintre participanții la sondaj ar fi de acord cu acordarea unor stimulente financiare pentru întoarcerea în țară a românilor plecați să lucreze peste granițe. Pe marginea acestor date ar fi mult de discutat, însă nu știu în ce măsură cuvintele, fără calcule concrete, amănunțite, ar putea rezolva ceva.
Priviți acest text drept o imagine, poate neclară și ușor naivă, a vremurilor pe care le trăim. Nu vă solicit o concluzie, nici eu nu am ajuns la una, deoarece prefer să las în așteptare idei încă negândite și cuvinte încă nerostite. Poate măcar de data aceasta, după atâta așteptare, lucrurile se vor vindeca de la sine, ajungându-se la o rezolvare simplă și firească. Până atunci, vom putea teoretiza despre dinamica aceea care caracterizează piața muncii, despre neîmplinirile și realizările noastre, la serviciu și acasă – unde numărăm, încruntați, banii rămași din salariu –, despre noi și despre alții, despre aici sau acolo, departe. Sau despre culoarea decadelor scurse după „Epoca de aur”…
Alexandru Pripon
