Am observat că vremurile complicate scot la iveală idei complexe și adevărate delicii lingvistice, iar timpurile cuminți dau naștere celor mai plate șabloane menite să se repete până la demonetizarea cuvântului sub șuvoiul aparențelor. Nu este neapărat o regulă, după cum pot afirma că nu este deloc o bucurie. Și am descris doar cele mai inofensive simptome.
Dacă acceptăm explicația de mai sus (și de ce nu am accepta-o? Suntem de acord cu atâtea năzbâtii cotidiene, încât putem lăsa de la noi, măcar puțin), ne trezim cu o dilemă interesantă: ce fel de vremuri trăim? Din punct de vedere social, economic, politic ș.a., lucrurile par a căpăta, cumva, descrieri subiective și etichete diferite, în funcție de locul unde suntem situați, pe tabla de joc. Pe de altă parte, credeți că a existat vreo perioadă a istoriei care să nu fi fost considerată, măcar de unii, drept cea mai înnegurată de până atunci, cu puține șanse de a fi egalată în viitor?
Eu cred că trăim vremuri frumoase și, pe cât posibil, liniștite. Necazuri mai mici sau mai mari sunt și vor fi, însă măcar fragmentul nostru de hartă pare ferit de furtuni și, sincer, consider că am uitat, captivi fiind într-un șablon, să apreciem ceea ce avem. Am devenit atât de ocupați cu interminabila îndeletnicire a plânsului de propria milă, încât nici nu ne putem imagina ce ar însemna, cu adevărat, să fie rău.
Și cum am putea? Imaginația pare să fie primul pasager care a coborât din trenul existenței contemporane, lăsând loc aparențelor ajustate grosier pentru a justifica necesitatea șablonului. Vorbele uzuale, frazele ieșite din comun, toate contribuie la dezvoltarea șablonului, crescut până la dimensiuni neverosimile, precum o plantă deloc comestibilă, cultivată pe locul unui accident nuclear. Cea mai simplă comunicare se supune cuvintelor flexibile devenite locuri comune, încât mă întreb, uneori, dacă am mai fi în stare să vorbim așa cum o făceam cândva, descriind imagini și situații, spre exemplu, nu porțiuni plate din șablon.
Această situație nu a apărut deodată și nici nu ne-a invadat brusc viața. S-a instalat treptat, apoi ne-a dat timp să învățăm conviețuirea cu anomalia, până la absorbirea întregii noastre deveniri între limitele vagi ale șablonului. Este ca în acea istorioară despre cămila care, peste noapte, i-a cerut stăpânului permisiunea pentru a-și vârî nasul în cort, pretextând că îi este frig, apoi a băgat capul și, până să se dezmeticească, sărmanul om dormea în cort cu ditamai mamiferul rumegător. Cam așa a pătruns și șablonul în cortul existenței noastre, deoarece nu am înțeles ce se întâmplă și nu am știut să fim atenți la urmări după ce s-a ivit… nasul cămilei.
Trebuie remarcat faptul că mass-media este poate primul teritoriu contaminat. Și e, oarecum, firesc, deoarece jurnaliștii fac parte din societate, trăiesc în lume, nu pe cine știe ce creste ale munților îndepărtați, astfel încât nu pot lăsa la ușa redacției exprimarea de zi cu zi, ci o utilizează pentru ducerea la îndeplinire a îndatoririlor. Doar că, din redacție, produsul efortului mediatic ajunge la tot mai multă lume, răspândind, în acest fel, șablonul. Cămila, devenită înfiorător de mare, își strecoară nasul în toate cotloanele existenței, apoi se instalează confortabil, acaparându-ne tot spațiul. Vorbim și ne comportăm deja previzibil, îmbrăcăm un soi de uniformă și nu remarcăm, încă, încotro ne duce tot acest experiment scăpat de sub control.
Deoarece mi-l imaginez pe proprietarul mamiferului amintit mai sus cum ajunge, pe sub pânze și sfori, afară, în frig, mă gândesc că tot afară vom ne vom trezi, până la urmă, și noi. În exteriorul unei vieți normale, dincolo de gândirea, exprimarea, împlinirea care ar trebui să ne fie firești. Acolo cuvintele înseamnă orice sau mai nimic, năzuințele sunt invariabile și realizările sunt conform schemei. Acolo putem urmări, de pe canapea, liniștiți, cum ne trece viața sau cum altcineva ne-o trăiește, în vreme ce noi subzistăm în șablon.
Rândurile acestea, dincolo de metafora evidentă, s-ar dori un semnal de alarmă. Am acceptat calapodul cu atâta seninătate, încât nu remarcăm problemele pe care le creează. Nu observăm că abia putem digera un text ceva mai lung și scris cu altfel de cuvinte decât cele stas, că ne plictisește cumplit un discurs ceva mai extins decât filmulețele de pe Tik-Tok, că (deși ne plângem neîncetat, conform graficului) suntem mulțumiți de ceea ce am devenit și îmbrățișăm clișeul ca pe un dat teribil de util. Iar copiii noștri vor duce mai departe această moștenire nefastă, plonjând mai adânc în nefiresc – iletrismul fiind cea mai vizibilă manifestare a problemelor deja apărute.
După cum presa a ajutat, involuntar, la răspândirea șablonului, tot ea este prima care poate să repare multe, promovând un limbaj diferit, o gândire altfel, un comportament scos din tipare, o viață care să fie trăită, nu recitată după un scenariu. Fără a susține elitismul în mass-media, mi-aș dori să văd cum jurnaliștii, în primul rând, stau departe de șablon, străduindu-se să nu mai adopte exprimări plate, la modă; să nu mai utilizeze cuvinte abia traduse din alte limbi, cu sprijinul cine știe cărui program insuficient pus la punct; să îndrume, nu să năucească… Știu, sunt multe, foarte multe de făcut, dar trebuie luată o atitudine fermă, căci cortul e mic, iar nasul cămilei poartă în urma lui un corp uriaș, menit să ne arunce dincolo de tot ceea ce ar trebui să fim. Dincolo de noi.
Alexandru Pripon
