În 1824, născutu-s-a un vrednic pui de moț, menit a se înfrăți în idealuri cu toți confrații săi din inima Apusenilor.
După sfânt botez ortodox, Avram Crăișorul fi-va „vița” care, plantată prin jertfă – la 1848, va rodi într-un final de an – 1918.
E drept, furci vrăjmașe vor suci în lung și-n lat hotarele străbune, dar fără a încovoia simțirea românească.
„Unicul dor” al voievodului Munților Apuseni nu s-a-mplinit, e drept, iar 1940 fi-va măsura primei „destrămări”.
La umbra gorunului lui Horia, lacrimi amare se preschimbă în piatră sângerândă.
Din 1990, Țara începe să-și piardă Fiii.
Timpul și-a pierdut răbdarea.
Plâng oasele străbunilor noștri, peste care călcăm cu inconștiență.
La Putna, Buga freamătă a jale. La Sighet, lanțurile zornăie îndurerate. Capul Viteazului cere dreptate.
Din adâncul nemuririi sale, ar trebui să auzim și îndemnul Fiului cel Vrednic al Neamului Românesc: „Să vă luptați feciorește”, pentru a recupera tot ceea ce-ați pierdut și… încă pierdeți în fiece clipă din salba dăruită de PreaBunul Dumnezeu! Timpul trezirii – cunună a speranței să răsare în Țara cea Sfântă a Ardealului și pe întreg Pământul Românesc!
Livia Ciupercă/UZPR
