Pe drumul cunoscut, imaginea e devastatoare. Seceta a ars totul, amprentînd verdele cu patina ruginii ori ucigând, pur și simplu, viața vegetală. O presimțire grea și rea mă tulburase, când am pornit să-i caut. Dar nu puteam renunța, oricât de mare era evidența. Exact ca într-o iubire tainică, cu puțini sorți de izbândă, pe care nu o poți abandona, nici măcar în gând. Fiindcă te ține viu, pe linia de plutire a emoției și a speranței. E ceva tainic și peren între mine și castani, ceva ce răzbate la suprafață, mai ales, la cea de a doua lor înflorire. O jubilație interioară mă copleșește, de parcă eu însămi aș fi supusă metamorfozării.
De fapt, e vorba chiar de o subtilă complicitate între mine și acei copaci miraculoși ce înfloresc în plină vară, când cei mai mulți sunt gata să facă risipă pe jos, pe alei, prin grădini ori pe străzi, de prea plinul fructelor lor. Pe ei, cei aleși, pot să-i număr pe degetele unei mâini. Dar tocmai unicitatea, puterea și nevoia lor de a ieși din tipare îi face măreți, demni de admirație și de prețuire. Fiindcă devin astfel pilde vii, lecții de viață despre depășirea limitelor, a constrângerilor și a convențiilor de tot felul.
Am luat aleile parcului la pas, privind insistent în sus, la dreapta, la stânga, de parcă aș fi fost prinsă într-un ritual. Dar, stupoare. Nu se vede nici unul. Parcul e plin de castani. Canicula i-a pârjolit, i-a dezgolit de frunze, făcânddu-i să semene cu niște păsări uriașe, frumos împănate cândva, cărora o mână nevăzută le-a smuls penele și le-a frânt zborul.
Și totuși… Ca o nălucă primăvăratică, pe drumul de întoarcere, îl zăresc pe El. Înalt, frumos, pe locul cunoscut, flancat de alți copaci, obișnuiți ai trotuarelor. Prins în vâltoarea vieții, pe bulevardul intens circulat, unde nimeni nici măcar nu-l observă. Poate doar locatarii de la etajele superioare ale blocului din preajmă. Jumătate verde, jumătate uscat. Un învingător. A rezistat secetei, căldurii toride, a răzbătut prin timp într-o confruntare inegală cu vremea și vicisitudinile ei. Și-acum etalează, nonșalant, ramuri noi, frunze de un verde crud și flori de-un alb transparent, într-un flux simbiotic cu frunzele moarte și cu fructele deja pârguite. Trăind, cu detașare, a doua sa tinerețe. M-am oprit și m-am uitat la el ca la o minune a naturii, singura posibilă, în acest univers torid, de vară crepusculară. L-am privit cu admirație și recunoștință pentru că nu s-a trădat pe sine, pentru că nu mi-a înșelat așteptările și nici iluzia. Pentru puterea de a rămâne și de a fi el însuși, îndiferent de condiții și împrejurări. Momentul semăna cu o vrajă în care ne regăseam amândoi, într-un alt august, din alt an. Poate chiar din alt veac când această înflorire, spre sfârșitul verii, la încheierea ciclului vegetal, semnifica preambulul unei toamne lungi și frumoase. O convenție nescrisă, decriptată strict, în limitele realului.
Numai că iată cum această teribilă metamorfozare devine, dincolo de procesul biologic neobișnuit, o profundă și pilduitoare metaforă. Despre viața care poate renaște, care poate înflori mai presus de timp și dincolo de vârstă. Un triumf în confruntarea cu vitregiile de tot felul. Renaștere și ființare într-o nouă paradigmă. Cea a înălțării deasupra propriei condiții și neputințe.
E doar o viață vegetală dar care poate induce și în om dorința zborului metaforic. A desprinderii de rutina cotidiană, într-un demers al regăsirii de sine. Când nimic nu pare sau chiar nu este imposibil. Un moment de reverie când zgomotul, cu mulți decibeli, se pierde într-un cândva… undeva. Și un suflu ușor de muzică sau vis îți surâde complice, invitându-te să nu mai gândești ci doar să trăiești clipa. Să uiți de forfota străzii, de zumzetul vieții, de violență și de marea lăcomie a lumii. De răutatea și egoismul omenesc, de orgoliul și nesăbuința celor ce se cred dumnezei.Tot mai mulți, din păcate. Să rămâi neclintit crezând, cu tărie, în onoare, în demnitate și în valoarea unicității. Ca să poți trăi miracolul castanului infuzat cu a doua tinerețe. Ori, poate, să-ți dorești să ajungi chiar la florile cerului, printr-o transmutare a imaginii, dincolo de nori. Imaginația face totul posibil, într-o clipă de metafizică aeriană.
Jumătate verde, jumătate uscat pare întruchiparea propriei noastre esențe.
În clipirea fugară a florilor, de-un alb imaculat, descifrez un limbaj de încurajare pe care aș vrea să-l transform într-un idiom. Al meu și al castanului împodobit de primăvară. Ca să ajungă și la alți oameni.
Maria Vesa Aursulesei