Construirea de noi centrale nucleare
Statele din Europa Centrală și Est (ECE) au planuri mari pentru construirea de noi centrale nuclear-electrice, fără a deține răspunsul la întrebarea cine va finanța aceste proiecte costisitoare. Dezastrul de la Centrala de la Cernobîl (Ucraina) din 1986 a frânat proliferarea proiectelor nucleare din epoca sovietică în Europa de Est, iar după căderea regimurilor comuniste, aproape toate proiectele au fost sistate.
În 2024, pe măsură ce vestul continentului european se concentrează pe modernizarea sau înlocuirea vechilor reactoare, în est se manifestă un mare entuziasm pentru construirea de noi capacități. Din Cehia până în România, guvernele elaborează planuri pentru ceea ce unii au numit „cel mai mare proiect al secolului”. Se dorește construirea a cel puțin de 12 noi centrale nucleare, în valoare de aproximativ 130 miliarde de euro, iar primul reactor ar putea fi operațional peste 10 ani.
Fostele state comuniste au moștenit în mare parte centralele construite în perioada de expansiune a energiei nucleare din anii 1970 și 1980. Acestea se apropie însă de sfârșitul perioadei de funcționare. Astfel că aceste guvernele din statele foste comuniste au acum sprijin politic pentru construirea de noi facilități energetic, mai ales pe fondul presiunilor Uniunii Europene pentru surse mai ecologice și după ce au fost forțate să renunțe la aprovizionarea cu gaze rusești ieftine.
Provocarea este că în aceste țări nu există know-how-ul necesar și se străduie să finanțeze aceste proiecte ambițioase. Deoarece nici un investitor privat nu își asumă toate riscurile de a construi noi reactoare nucleare, este necesară intervenția guvernelor. Cheia o reprezintă subvențiile UE, dar și pentru aceste fonduri este o concurență mare: „Finanțarea este de departe cea mai mare problemă”, declară economistul Agenției Europene pentru Energie Nucleară, Jan Horst Keppler.
În Europa de Vest, situația este la fel de complicată: Belgia și Spania intenționează să elimine treptat energia nucleară, dar termenul a fost amânat din cauza îngrijorării privind siguranța aprovizionării cu energie după invadarea Ucrainei de către Rusia. Austria a decis să renunțe la energia nucleară printr-un referendum din 1978, iar Germania a continuat cu închiderea reactoarelor nucleare după decizia luată de guvern imediat după dezastrul de la Fukushima (Japonia) din 2011.
În schimb, Franța, Belgia, Finlanda și Suedia continuă să genereze peste o treime din necesarul propriu de energie în centrale nucleare care aprovizionează peste 100 milioane de persoane. Cel mai nou reactor din UE – Olikiluoto 3 din Finlanda – a fost pus în funcțiune în 2023. În Franța, un nou reactor – Flamanville 3 EPR – ar trebui să fie conectat la rețea în această vară, cu o mare întârziere.
În același timp, subvențiile guvernamentale necesare pentru a pune în funcțiune noile reactoare vor primi aproape sigur aprobarea UE, dar amploarea lor este imensă. De exemplu în Polonia, unde cărbunele a fost principalul combustibil pentru producția de energie electrică, costurile pentru trecerea la energia nucleară sunt prea mari și Guvernul de la Varșovia rămâne blocat în negocieri cu privire la modul de finanțare a reactoarelor Westinghouse Electric Co. destinate primei sale centrale, al căror cost poate depăși 30 de miliarde de dolari – o sumă echivalentă cu întregul buget de apărare al țării pentru 2023, sau 3,9% din produsul intern brut.
Țările din Europa de Est nu sunt așteptate să ia decizii de investiții prea curând. Ele așteaptă ca UE să autorizeze ajutorul de stat în cadrul ciclului său bugetar 2028-34, care ar putea fi aprobat în iunie 2025. Planurile de tranziție la energie verde ale UE includ energia nucleară. Polonia ar putea lua în considerare un așa-numit contract pentru diferență, o formă de subvenție de stat folosită de Electricite de France SA și de guvernul Regatului Unit pentru proiectele lor.
România analizează o combinație de obligațiuni verzi, împrumuturi de stat și contracte pe diferență, a declarat Vasile Dascălu, directorul financiar la Nuclearelectrica, deținută de stat. Cehii decid de la care companie să cumpere cel puțin un reactor: ministrul adjunct al economiei și comerțului, Tomas Ehler, a declarat în timpul întâlnirii din iunie 2024, de la Praga că „nu există o ofertă competitivă de finanțare”, iar împrumuturile guvernamentale ar putea acoperi 90% din costuri.
Industria europeană a producției de energie electric bazată pe energia nucleară contrastează cu modelul deținut stat în China și Rusia, care construiesc în UE cele mai multe reactoare; proiectele nucleare europene sunt, de asemenea, renumite pentru întârzierile de construcție și costurile care cresc continuu. În Slovacia, de exemplu, o nouă unitate de la centrala Mochovce a fost întârziată cu un deceniu și a costat de două ori mai mult decât cele două miliarde de euro estimate inițial.
Primul reactor din regiunea central-europeană a fost construit în Slovacia (pe atunci aflată în componența Cehoslovaciei) și a intrat în funcțiune comercială în 1972; în timp ce Austria vecină a evitat energia nucleară, Slovacia și-a păstrat sprijinul public și politic pentru nuclear. În iulie 2024, singurele centrale nucleare noi din UE se construiesc în Slovacia și Ungaria, unde Rusia finanțează construcția centralei nucleare Paks II prin Rosatom Corp., liderul mondial în producția de combustibil nuclear.
Producția nerealistă de hidrogen
Într-un raport publicat pe 17 iulie 2024, Curtea de Conturi Europeană a criticat Comisia Europeană pentru că a stabilit ținte de nerealizat de producția și importul de hidrogen pentru 2030: în 2020, UE a adoptat una dintre primele Strategii pentru hidrogen din lume. Ulterior, când Rusia a atacat Ucraina în 2022, blocul a pariat pe combustibilul gazos, care să înlocuiască fluxurile de gaze de la Kremlin, stabilind un obiectiv de 10 milioane de tone de producție și 10 milioane de tone de importuri până în 2030.
„La patru ani de la publicarea strategiei privind hidrogenul, solicităm o verificare a realității”, a precizat Stef Bloc, membru al Curții de Conturi Europene. Raportul cuprinzător al auditorilor privind politica UE legată de hidrogen prezintă o imagine mixtă a unui bloc care a adoptat legislația adecvată pentru a accelera piața hidrogenului, dar a stabilit ținte „politice” excesive pentru producție și import. „Pe baza informațiilor disponibile din statele membre și industrie, este puțin probabil ca UE să îndeplinească aceste ținte până în 2030”, a mai spus Stef Bloc.
Raportul Curții de Conturi Europene arată că țintele au fost „conduse de voința politică, mai degrabă decât să se bazeze pe analize solide”. De asemenea, auditorii au constatat că UE nu își cheltuiește banii cu înțelepciune, raportul afirmând: Comisia „nu are date complete privind finanțarea publică națională alocată sau planificată”, în timp ce 18,8 miliarde euro care urmează să fie plătite de Bruxelles în perioada 2021-2027 sunt „împrăștiate pe mai multe programe cu reguli de finanțare diferite. Acest lucru face dificil pentru dezvoltatorii de proiecte pe hidrogen să determine care program este cel mai potrivit pentru fiecare proiect”, menționează raportul.
Emilian M. Dobrescu, UZPR
Edith Mihaela Dobrescu, Institutul de Economie Mondială
Foto: pixabay.com
