Am fost la Chișinău, în această primăvară, ca invitată în comisia de susținere a tezei de abilitare pentru coordonare de doctorate în psihologie a profesoarei Zinaida Bolea. În programul colegilor de la Universitatea de Stat din Moldova, am liberă o zi. Planific s-o petrec la Comrat, capitala Găgăuziei. La mica petrecere în onoarea colegei care și-a susținut cu brio teza, îmi devoalez planul unora dintre istoricii prezenți. „Cum?”, se miră ei. Plec cu autobuzul din autogara Chișinău-Sud, după orarul afișat pe internet. „Singură?! Nu, e periculos”, zic ei. Nu mă răzgândesc iar decanul facultății de istorie apelează telefonic un colaborator, cercetător găgăuz din Comrat, cu rugămintea să mă aștepte la sosire. Rămâne suspendată problema comunicării: știu prea puțin rusește pentru o conversație; cercetătorul nu stăpânește limba română.
Din autogară circulă spre sudul țării microbuze chinezești de generație veche. Au călători puțini dar șoferi poligloți. Al nostru, Grișa e român după vorba moldovenească deși îmi lasă impresia că la fel de curgător se exprimă și în rusa și găgăuza altor pasageri. Biletele sunt ieftine pentru buzunarul și obișnuința românului ce sunt: 70 de lei moldovenești pe sens, în total mai puțin de 40 de lei de-ai noștri. Până la Comrat sunt 120 km de drum printre vii și livezi întinse și bine îngrijite, câmpuri cu pământ negru cultivat integral, sate cu fântâni publice… în formă de ceainic. Casele arată a fi fost construite în anii 50-70, acoperite cu catran. Zărești rar una mai nouă, cu țiglă. În curți prosperă găini și rațe iar straturile înverzesc în legume de primăvară și viță de vie. Gospodarii produc hrana de bază a familiei după obicei străbun în agricultura de subzistență. Voi afla la destinație că Republica Moldova a rezolvat mai bine problema decolectivizării decât România. Pământurile au fost împărțite membrilor colhozurilor în mod egal, pe categorii de tipuri de sol. După primirea titlurilor de proprietate, foștii colhoznici s-au organizat în asociație. Ca în kibbutz. Efectele sunt vizibile în diversitatea, calitatea și bogăția legumelor și fructelor din piețe, în câmpurile și viile lucrate mecanizat.
Un elaborat panou anunță că am intrat în Gagauz Yeri – Țara găgăuză. Citisem despre ea, după obiceiul jurnalistului de pre-documentare. Prin vocea lui Stepan Topal, fost activist al Partidului Comunist al Moldovei, în 1990, ținutul s-a autoproclamat Republica Găgăuză. În paralel, vecinii transnistreni și-au zis și ei Republica Moldovenească Nistreană. Ca suprafață, Uniunea Teritorială Autonomă a Găgăuziei, cum se numește oficial regiunea, ocupă ceva mai mult de 5% din suprafața țării cu cei 1 831 km² ai săi. Conform recensământului din 2014, trăiesc aici 134, 5 mii de locuitori, dintre care, circa 120 000 sunt găgăuzi. O „țară” de aproximativ două ori și jumătate cât județul meu, Arad, și ca suprafață, și ca populație.
Grișa, șoferul schimbă fundalul muzical al călătoriei după preferințele sale – când populară românească, când găgăuză. Aș zice că-i turcească dacă n-aș fi aici. Originea găgăuzilor e încă teren de speculații. Cel mai probabil provin din teritoriul situat între mările Aral și Caspică. Nu se știe când, cum și de ce au trecut de la islam la ortodoxie. Apar în istorie în secolul XIII, sub numele „gog-oguz”, strămutați în Balcani, în zona de astăzi a Macedoniei și a orașelor bulgărești Sereș și Varna. Vorbesc o limbă turcă din familia altaică. La începutul secolului XX a transcris-o, în alfabetul chirilic, clericul și pedagogul Mihail Ciachir, supranumit „Chiril și Metodiu al găgăuzilor”. Ciachir își doarme somnul de veci în Cimitirul Central din Chișinău. În semn de omagiu pentru fondatorul „națiunii găgăuze”, bașkanul Găgăuziei a desemnat anul 2011 drept „anul Ciachir”.
Microbuzul intră în Comrat. Orășelul de vreo 20 000 de suflete, expune de la intrare, cultul lui Lenin: bustul monumental al profetului comunist tronează într-o benzinărie Rompetrol. Axa principală a localității se numește Bulevardul Lenin. Turnat urieșesc în metal, Lenin schițează și de aici un pas spre „viitorul luminos”.
Nu apuc bine să pun jos talpa piciorului că sunt apelată, pe românește, de pe peronul autogării. Mi se prezintă Teodor, aici, Fiodor. Este prietenul lui Vitali, colaboratorul istoricului din Chișinău. Mă poftește în mașina sa de teren pentru un tur al Comratului. Vom pleca imediat ce Vitali se va elibera din emisiunea postului local de televiziune. Un tur de o oră, după care Teodor va reveni la programul său de administrator al unei asociații agricole. În fine, cu echipajul complet, pornim pe străzile orașului. Lupeni, Carei, Blaj, Băicoi ar fi echivalentul românesc al mărimii Comratului. Pe amintitul Prospekt Lenin tronează câteva imobile în stil sovietic. Răspund întrebării „ghizilor” mei că nu doresc ceva anume; fiind atât de aproape, la Chișinău, am venit pur și simplu să vizitez locul. Curând va avea loc lansarea reeditării cărții mele Partea lor de adevăr care conține și interviul cu Alexandru Bârlădeanu, fostul reprezentant al României în CAER și primul președinte al Senatului de după 89. Bârlădeanu s-a născut la Comrat, wikipedia îl menționează printre personalitățile din istoria orașului. Mi-a vorbit în interviu despre lumea cosmopolită a copilăriei. În Comrat se vorbea limba rusă iar el o învățase de mic copil. De aici, familia lui s-a răspândit fără ca vreunul să revină în locul natal: tatăl biologic – deportat și decedat în Siberia, mama la București, sora în Elveția, iar el, după liceul făcut la Iași, în București. Aud, zicea în 1997, că acum Comratul e capitala unei regiuni separatiste…
Mașina iese din centru pe străzi periferice. Cu case, gospodării și verdeață ca la țară. Primăvara inundă cu verdele și înfloritul ei. Oprim în fața unui combinat de vinificație, fondat la finele secolului XIX. Se produc aici 18 mărci de vinuri de calitate superioară, mare parte din producție fiind destinată exportului. Vinurile și coniacurile de Comrat au fost vestite și în Imperiul țarist, și în republicile sovietice. Trecem peste un loc mâlos – Ialpugul, altădată râu care ducea plute. Ieșim din oraș și urcăm pe ridicătura unui deal pentru panoramarea orașului.
În 1812, după anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă, în schimburile de populație practicate, găgăuzii s-au instalat aici, înlocuindu-i pe tătarii mutați în Dobrogea. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, ținutul trece sub administrarea Principatului Moldovei, reunit în 1959 cu Țara Românească. Și iarăși, după congresul de la Berlin din 1856, Rusia recâștigă teritoriile pierdute iar găgăuzii reintră în matca ei. Urmare a tumultosului an 1905, apreciat de istorici ca adevăratul an revoluționar, o insurecție țărănească proclamă, în 1906, „republica din Comrat”. Ca și cea din Ploiești, n-a rezistat, dar trezirea spiritului revoluționar impulsionează sentimentul identitar și implicit, publicarea primelor cărți în găgăuză. Decretul despre dreptul popoarelor la autodeterminare, promulgat de Lenin, are ca și consecință și votarea de către Sfatul Țării de la Chișinău a independenței primei Republici democratice moldovenești la care au subscris și deputații găgăuzi. Câteva luni după aceea, în primăvara lui 1919, a urmat unirea cu România.
Recunosc în fața interlocutorilor mei că nu-mi amintesc referințe la Găgăuzia în scrierile cunoscute de mine din vremea României Mari. Teodor traduce pentru Vitali. Tăcerea amândurora e interpretabilă. Voi citi câteva zile după această preumblare, că după ultimatumul adresat de Moscova conducerii de la București, în vara lui 1940, într-o nouă reorganizare, teritoriul Găgăuziei va fi divizat între cele două republici sovietice – Moldova și Ucraina. O „purgație” a populației va duce la deportarea a numeroși clerici și intelectuali găgăuzi sub acuzația de „coluziune cu puterea regală și fascistă românească”. În 1941 însă, armata comandată de Antonescu invadează granița sovietică alături de naziști. La război ca la război… După ce s-a instalat administrația românească, vai de bieții localnici care-au fost comuniști sau denunțați de consătenii lor ca zeloși supuși ai puterii sovietice…! Ori evrei…
Revenim în oraș pe strada pe care, mi se spune, s-au retras românii în 1944, din fața trupelor sovietice. Un original monument celebrează evenimentul: primul tanc din fruntea coloanei armate a fost ridicat pe un piedestal, sub lozinca „Slavă eliberatorilor”. Coroane de flori din hârtie cerată, puțin macerate de intemperii, arată că se țin aici periodice momente festive… Prin preajma locului s-a aflat însă și o biserică dinamitată de bolșevici. După 90, găgăuzii au demarat proiectul alteia, încă neîncheiată în așteptare de bani. În centrul orașului se înalță maiestuoasă Catedrala cu hramul Soborul Sf. Ioan Botezătorului, construită în prima jumătate a secolului XIX, în stilul bisericilor rusești. Declarată monument istoric în epoca sovietică, edificiul s-a păstrat funcționând ca muzeu. Zugrăvită în alb și galben, cu turle aurite în forma bulbului de ceapă, domină orașul. Alt loc al memoriei din zona bisericii dinamitate este monumentul dedicat eroilor din Găgăuzia, „lichidatori” ai catastrofei atomice de la Cernobîl. Aproximativ o treime dintre ei au decedat la puțină vreme după acțiunile întreprinse. Fratele lui Teodor a fost unul dintre aceștia. Mobilizat de urgență ca șofer și trimis la Cernobîl, cele cinci minute pe tură în zona maximă de pericol au fost suficiente pentru iradiere fatală. Găgăuzii au trecut și prin alte dezastre. Foametea din anii 1946-1947 a decimat, se spune, și o jumătate dintre ei. Victimelor nu li s-a închinat niciun memorial. Cum i-au uitat? Se pare că aceia care-au scăpat de deportare și de moartea prin înfometare au găsit cu cale să devină niște cetățeni sovietici model…
În atmosfera de perestroika și glasnost, românii majoritari în RSS Moldova și-au revendicat autodeterminarea. Febra naționalismului a cuprins sutele de „națiuni și popoare”, fie ele mari sau mici, din componența Uniunii Sovietice. Găgăuzii n-au făcut excepție. Scriitorii, artiștii și intelectualii de factură umanistă din fruntea lor, au stimulat cea mai profundă zonă a memoriei colective – identitatea comunitară. Cea pe care ideologia internaționalismului proletar și a „omului sovietic” s-au străduit s-o atrofieze și, în final, s-o distrugă. Revărsarea tumultuoasă a afectelor a impietat însă asupra raționalității unor proiecte. Fabricile și uzinele decuplate din lanțul uriaș al economiei sovietice etatizate au falimentat. Aici a rămas roditorul pământ și câteva antreprize viticole și alimentare. O dată intrați în Uniunea Europeană vor fi obligați să-și vândă străinilor pământul, îi amenință politicienii și influencerii pro-ruși… La începutul anilor 90 însă, în tumultul provocat de dislocarea federației sovietice, găgăuzii și-au proclamat independența. Ucrainienii nu au privit cu îngăduință inițiativa celor din țara lor, amenințându-i cu expulzarea pe separatiști. Astfel că Găgăuzia s-a limitat la teritoriile Moldovei.
Nu le rostesc gazdelor gândurile acestea. Timpul și turul ce mi le-au oferit sunt expresia unei ospitalități greu de crezut că s-ar manifesta chiar și în România. Ne luăm rămas bun iar eu continui, singură, preumblarea. M-au lăsat pe principala stradă comercială cu intrare și în piața centrală. Oameni necăjiți și în spatele tarabelor, și cumpărătorii. Mulțime de mamușka și babușka, femei muncite și blajine cu straie sobre și basmale pe cap. Vând legume, fructe, pește, miere, condimente, lumânări în dughene înghesuite și pe mesele pieței. Îmbie la grămezi de bomboane, biscuiți, haine și încălțări aduse din Turcia sau din alte părți. Pești proaspeți, uscați sau marinați, ouă, carne de porc, pasăre și vită de calitate net superioară – căci sunt ai apei, pământului și gospodarilor locali. Fostele univermag-uri au puțină marfă de altă factură decât genul produktî (alimentare), în sortimente semnificativ mai puține decât la Chișinău. Dominate de aceeași învălmășeală cu prețuri afișate care te pun pe gânduri: cum se descurcă omul, cetățeanul de rând?
Peste tot se vorbește rusește și găgăuză. Româna a devenit limba oficială din 1989 în Moldova. Dar găgăuzii au refuzat-o, promovându-și cultura cu sprijin rusesc. Și al Turciei, care i-a ajutat să pună pe picioare și o universitate. Cu turcii pot comunica fără translator. Cu românii, în lingua franca a fostului imperiu sovietic. Sau dacă aceștia, ca și Teodor, le-au învățat limba trăind în sate de găgăuzi.
E trecut de amiază, simt saturația simțului observației pentru cotidianul urbanistic al Comratului, am obosit și mi-e foame… Văd chioșcuri cu șaorma ca pretutindeni în Europa și reclame la plăcinte ca la Chișinău, în București, Novi Sad sau Tirana. Întreb gde restoran. Restaurant e însă gostinița, scot eu cuvântul din sacul memoriei. Sunt două pe strada pieței centrale, față în față. Pustiu, în penumbra neîmbietoare a celui din dreapta, Fata de la bar nu știe boabă românește; stau prost și eu în rusă și în engleză; iar franceza nu i-a atras pe-aici. Meniul e scris exclusiv în rusește. Traversez strada, la „Mangal House”. Casa cărbunelui?! Bun sau rău, nu mai am de ales. Curat, modern decorat, plăcut, luminos… Și vreo zece tineri sărbătorind la o masă. Ospătărița debordează în interesul de a mă reține… în rusă. Aduce meniul. În rusă. Deși la finele liceului, găgăuzii susțin și o probă în limba română iar pașaportul românesc este, ca-n toată Moldova, o bună afacere. Descifrez, cu dificultate, nume de gustări, supe, fripturi, garnituri… Știu, din literatură, că uha e ciorba de pește. Primesc o reinterpretare a felului tradițional după practicile gastronomiei moderne: peștele e somon din conservă; ciorba nu e borș, ci o supă pe bază de lapte; îi dau culoare și câteva jumătăți de roșii cherry proaspete. E bună și sățioasă cu pâinea neagră de secară. O comercializează și panificația din Chișinău ca specialitatea Borodino, faimosul loc al bătăliei dintre francezii lui Napoleon și rușii conduși de Kutuzov. Nota pentru uha din Comrat a fost echivalentul a 30 de lei românești. Cam cât aș fi plătit-o într-un local bucureștean de talie similară. Ceea ce n-ar fi fost acasă ori în altă țară – dezinteresul unui comerciant față de limba clientului.
Pe firul documentării însă, începutul anilor 90 a fost marcat de conflicte ale românilor din Moldova cu transnistrenii și cu găgăuzii. Cu aceștia din urmă, în 1995, conflictul a sfârșit oficial prin recunoașterea unei autonomii a regiunii și a alegerilor de deputați în Sovietul Suprem al Găgăuziei. Șeful executivului sau guvernatorul e numit bașkan. De atunci și până în prezent, toate alegerile le-au câștigat partidele pro-ruse și socialiste. În 2014 s-a organizat un referendum cu trei întrebări: vor ca Găgăuzia să devină un stat independent în caz că Republica Moldova își pierde independența (adică se unește cu România)?; vor să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan?; vor să adere la Uniunea Europeană?. DA-ul a fost în procentul covârșitor de peste 90% la primele două chestiuni.
Din media rezultă că memoria originară și aspirațiile din Yeri Găgăuz balansează între Ankara și Moscova. Deși au rejectat credința islamului, fondul etnic profund – limba, folclorul și portul tradițional – este turcesc. Moscova a dinamitat biserici, i-a obligat să vorbească limba stăpânului, i-a deportat și înfometat. Ca și cei afectați de „sindromul Stockholm”, găgăuzii pledează în favoarea ei. Ce urme a lăsat România Mare și ce răni ultimul război mondial în memoria Comratului, nu am aflat. Nu știu nici să se fi investigat, cu metodologie sociologică, reprezentările găgăuzilor despre Uniunea Europeană…
Am ajuns la Chișinău cu sentimentul de bine al revenirii acasă. Excursia la Comrat a meritat.
Lavinia Betea
Vicepreședinte Filiala Arad a UZPR
(Revista UZP, nr. 34/2024)
