„A mai trecut o zi”, îmi spun în fiecare seară, când întunericul se lasă şi stelele răsar, una câte una… „Da, a mai trecut o zi” şi, adeseori, recapitulez întâmplările pe care le-am trăit, fără a-mi da seama că imaginile de odinioară se pierd, pe nesimțite, în umbra oboselii toropitoare. Mă cufund apoi în somn, pentru ca în ziua ce urmează să reiau aceeași cale și să înaintez, alături de ceilalți, spre o zare necunoscută. Nimic nu pare a fi mai sigur pe această lume decât drumul pe care îl fac, zi de zi, printre oameni și lucruri. M-am pomenit în universul acesta concret și mă mișc cu dezinvoltură în realitatea imediată, atras de mulțimea unor ținte bine determinate, de utilitatea cărora nu mă îndoiesc vreo clipă. Tot ceea ce se întâmplă pare a fi explicabil, toate acțiunile mele îmi par pe deplin îndreptățite, oricât de puțin importante se dovedesc ele la o mai atentă privire. Trăiesc cu sentimentul că fac „ceea ce trebuie” și „ceea ce mi se cere” de către societatea acestui timp și acestui loc, mulțumit fiind de fiecare eveniment ce pare a-mi fi împlinit destinul. De la trezire şi până la ceasurile nopții, viața mea se desfășoară firesc, clipă de clipă, într-o lume profund familiară, lume în care mă simt integrat atât de strâns, încât nu ezit să vorbesc despre strada „mea”, despre orașul „meu”, despre țara „mea”… Mă simt bine în lumea reală și concretă care m-a primit cu brațele deschise. Am un rost pe pământul acesta, prins cum sunt într-o mulțime de acțiuni care mă împlinesc și pe care le consider foarte importante. Trepidante în unele momente sau anoste alteori, zilele mele se țes pe nesimțite într-un întreg pe care îl numesc, ca fiecare, „viață”. Și totuși, în răstimpuri, pulberea ce se ridică în urma pașilor mei se subțiază, iar din adâncuri se ridică, imperceptibil la început, apoi tot mai limpede și mai copleșitor, un grav semn de întrebare: „ce sunt, în fond, toate acestea?”; „ce sens are totul?”; „ce este tot ceea ce este?”. Și, dintr-odată, mă smulg din toropitorul ritual cotidian, mă despart de certitudinile finite în care am crezut orbește până acum, precum și de măruntele scopuri care m-au atras în capcana lor, înțelegând, fulgerător, că întrebările grave, iscate pe neașteptate, au întredeschis poarta unui adevăr ascuns, spre care am privit tot timpul, fără să fi avut însă puterea de a-l discerne cu deplină claritate. „Ce este tot ceea ce este?” Ciudată întrebare. Ce sens poate avea? Ce se întâmplă acum, în acest moment în care, sustrăgându-mă parcă implacabilei treceri, îmi îngădui să privesc în urmă, încercând să înțeleg ceva din urzeala complexă de trăiri și de întâmplări, închegate progresiv și legate atât de strâns de ființa mea, încât mi-e imposibil să mă disociez de ele? Am urmat o cale despre care nu am știut nici de unde vine, nici spre ce țărmuri mă poartă. Mi-am dat seama doar că înaintez pe ea fără încetare, că nu mă pot opri din marșul ce se frânge cu fiecare popas nocturn, spre a se relua în ziua ce urmează, ceas de ceas, an după an… Fugit irreparabile tempus… Versul lui Vergiliu pare plin de miez, dar el este, în fond, o dureroasă constatare. Timpul curge odată cu mine, prin mine, fără a mă întreba dacă accept continua alergare între aceleași ziduri de umbra cărora nu mă pot desprinde, în același peisaj populat cu figuri prietenoase ori indiferente, condamnat să execut aceleași gesturi, să mă conformez acelorași ritualuri, să spun, îmi pare, aceleași cuvinte și să ascult, la rându-mi, aceleași vorbe, tocite de continua lor întrebuințare.
Dar, în clipa de față, m-am oprit din mers și, privind în urmă, m-a cuprins mirarea: „Ce este tot ceea este?”. Dintr-odată, prin gândul ce subîntinde această ciudată întrebare, cele ce sunt s-au reunit într-un același „tot” fără de hotare, „tot” care mă preia și pe mine, spirit iscoditor, în întregul ce se întemeiază fără veste din părțile multiple și diverse ale acestei lumi, instituindu-se ca o unică și atotconținătoare prezență pusă sub semnul interogativ. Ce sunt toate acestea și cine sunt eu, cel ce mă concentrez asupra întregului pe care l-am numit „prezență”, înțelegând că fiecare entitate face parte din acest „tot”, odată cu mine, cel ce îl gândesc? „Cel ce îl gândesc”… Întrebarea pe care tocmai am pus-o mă deconspiră; căci eu sunt prezența cugetătoare, eu sunt cel ce m-am detașat de lumea cu lucrurile ei și am surprins, prin gândul meu, acel Tot ce trebuie să fie de aceeași esență cu spiritul meu întrebător. Și, când pronunț cuvântul Tot, nu mă refer la suma celor ce sunt, ci la prezența sintetică a toate, prezență pe care o gândesc și care, de vreme ce cuget asupră-i, își mărturisește esența spirituală. Scenariul de față are loc, așadar, într-un ținut pur spiritual, în care m-am aplecat asupra Totalității pur spirituale de care aparțin, dar care e, cu toate acestea, dincolo de mine, Totalitate pe care ființa umană a surprins-o cu aproximativ cincizeci de milenii în urmă, numind-o Zeu (Dumnezeu) – și despre care mă întreb în clipa de față. „Zeu”… „Dumnezeu”… Sunt, evident, simple nume, provenite, etimologic, din radicalul indo-european deiwos care înseamnă „cer”. Aceste nume reprezintă nemărginimea „din afara mea”, aidoma cerului nesfârșit, nemărginime de care îmi dau seama, simțind că mă depășește infinit, că e de alt ordin (sau de altă esență) decât mine, cel ce o numesc. Și totuși, ea nu mi-e defel străină de vreme ce am putut-o sesiza. Pot spune chiar că fac parte din genunea sa fără de sfârșit, deși simt că prezența mea – pe care o identific în mod curent – nu se poate măsura cu prezența supremă. Tocmai de aceea rostesc, cu sfială, cuvântul ce desemnează Totalitatea, recunoscându-mi limitele. Și sunt constrâns să accept că momentul istoric la care strămoșii noștri au sesizat prezența Zeului – indiferent de felul în care au înțeles-o – a fost crucial. Pentru că, depășindu-și hotarele, gândul lor a reușit să se înalțe dincolo de sine și de limitele lumii din care făceau parte și să surprindă prezența acelui Ceva absolut și transcendent față de care s-au putut defini ulterior. Între eul reflexiv și reperul suprem, s-a închegat, prin urmare, o relație de reciprocă apartenență. În mod obișnuit, sunt acaparat de mulțimea întâmplărilor pe care le trăiesc, conștient fiind, în fiecare clipă, de mine însumi. „Sunt” („eu sunt”) acesta e refrenul care îmi însoțește orice gând, orice acțiune, confirmând faptul „natural” al prezenței mele fizice și spirituale. Subliniez acest ultim cuvânt, pentru că, așa cum spuneam ceva mai înainte, făcând această constatare, gândesc. Nu mă deplasez, trupul e în repaus, dar acționez totuși – spiritual. Rostesc, fără încetare, în mintea mea trează: pe care îl întrezăresc mereu în străfulgerarea fiecărei secunde trecătoare.„sunt” și îmi sesizez, în aceeași clipă, prezența spirituală, diferențiind-o, implicit, de lumea exterioară și de acel Ceva transcendent. Unii L-au numit, repet, Zeu (Dumnezeu), alții natură sau materie. Dar atât oamenii religioși, cât și cei ce își spun atei se referă la aceeași Totalitate atotconținătoare (sau, în termeni ceva mai elaborați, la aceeași unitate originară și transcendentală), cu sublinierea că, dacă ateul se mulțumește să constate doar totalitatea fără a înainta mai adânc și fără a se întreba despre rostul și esența ei funciară, admițând totuși că impersonala natură e guvernată de o seamă de legi universale (fără a îndrăzni – sau fără a avea puterea – de a sonda mai ferm genunea întredeschisă în fața cunoașterii, spre a se întreba de ce funcționează aceste legi universale și eterne), cel credincios privește dincolo de certitudinile finite ale cunoașterii curente, spre Ceea ce subîntinde și constituie toate cele ce sunt, spre dimensiunea transmundană, căreia îi spune, simplu, „Dumnezeu”, temei al legilor cosmice implacabile, simțindu-i, intuindu-i – și, nu de puține ori, constatându-i spiritual – prezența pură, „vie”, de care e fascinat și atras irezistibil. Ca spirit gânditor, sesizez, așadar, Divinul și Îl numesc, conștient că, într-un fel, aparțin de ființa Sa care mă depășește, scăpând înțelegerii mele. Simt, cu alte cuvinte, fisura care mă desparte de acel Ceva fundamental, propriu ființei mele spirituale și, totuși, atât de îndepărtat; de aceea, mă întorc asupră-i și, intrigat de misterul care îl înconjoară, la un moment dat, mă pomenesc întrebându-mă: „Ce este Dumnezeu?” (Corneliu Mircea)
