După ce a mai scăzut din fierbinţeală luna lui Cuptor, am sunat-o din nou pe Maria Moraru, din Molniţa, amintindu-i că mi-a promis să vină la Cernăuţi. Vroiam să continuăm dialogul început cu aproape trei decenii în urmă cu soţul ei Ion Matvievici. Am reţinut de la acea întâlnire că el şi Maria sunt două inimi gemene, care nu pot trăi aparte, nu pot cânta decât împreună şi dacă n-ar cânta, ar plânge. „Ionel…”, aşa îl numeşte gingaş Maria şi acum, la zece ani de la plecarea subită a jumătăţii sale de inimă şi de cântat împreună, seara, întro duminică de noiembrie. Abia au reuşit să ajungă acasă de la nunta unei rude apropiate. În ultima clipă bărbatul i-a arătat cu mâna să aprindă mai repede lumânarea. Toată viaţa a răspândit lumină şi cu lumina în suflet, cu lumânarea aprinsă în faţă a plecat la Domnul. Cât umblă şi pătimeşte pe pământ, omul nici nu bănuieşte ce puternic este. De zece ani Maria trăieşte fără de Ionel şi chiar cântă uneori, dar nu mai departe de satul natal, atunci când este invitată de sărbători la şcoală sau la bibliotecă. Un timp după moartea lui Ion i se părea că tot ce au trăit ei bun şi frumos a ars, a rămas numai scrum şi cenuşă.
Dar apar scântei în cenuşa din suflet – nepoata Cristina i-a adus un strănepot, acum mai aşteaptă unul… Mai sunt şi amintirile unei vieţi de familie trăite cântând. Cum a fost viaţa Mariei Moraru, căreia ursitoarele i-au sortit din leagăn să farmece o lume mult mai mare decât cea de pe plaiurile natale? Nu o dată s-a întâmplat ca peste ani să audă de la foştii ei profesori de la Şcoala de Cultură: „Nicicând n-am crezut, Marie, că vei rămânea la Molniţa!”. Îndrumătorii din adolescenţă, ca şi ursitoarele, i-au prezis o strălucită carieră artistică. A pornit spre podiumul muzicii populare odată cu Maria Iliuţ şi Elena Gherman, ambele din Crasna, astăzi Artiste ale Poporului din Republica Moldova. Elena Gherman s-a afirmat la Chişinău ca solistă de operă de prim rang. Maria de la Molniţa n-a avut susţinere de acasă. Mamă-sa, Elena, rămasă orfană de ambii părinţi în anii foametei, a supravieţuit în lipsuri, crescând singură trei copii. Din sărăcie-lucie a sclipuit câţiva bănuţi şi le-a cumpărat copiilor o armonică adevărată. Maria încă nu umbla la şcoală când a început să cânte la instrument melodiile auzite de la mama. Fără a avea habar de note muzicale, fără nici o mână care s-o îndrepte, găsea butoanele pentru cântecele îndrăgite.
Se încăiera cu Andrei, fratele mai mare, când acela punea primul mâna pe armonică. „Mama nu era bucuroasă că ne-a cumpărat-o, striga la noi c-o doare capul…”, zâmbeşte trist Maria, amintindu-şi momente din copilărie. La şcoală, în toamnele ploioase şi iarna, când se strângeau după lecţii în jurul sobei, dirigintele clasei, matematicianul Ion Gorbatiuc, un împătimit de muzică, o trimitea acasă după armonică. O lăsa să urce pe masă în loc de scenă şi începea concertul. După absolvirea a opt clase, mamă-sa nu vroia să audă de continuarea studiilor. Îi găsise lucru la grădiniţa de copii din sat şi mire la Ostriţa: „Ce-ţi trebuie învăţătură, o să te măriţi şi-i trăi în rând cu lumea”. Fata avea alte gânduri: vroia să urmeze şcoala medie ca să poată susţine admiterea la conservator, la Chişinău. Pentru început s-a pregătit în secret de examene la Şcoala de Cultură din Cernăuţi. La grădiniţă o înlocuia o vecină, în schimbul promisiunii că o va lua de naşă când se va mărita. Ştiut lucru, în sat secretele nu se ţin multă vreme. Degrabă a ajuns la urechile mamei Elena pe unde umblă fiică-sa în orele de lucru. Prefăcându-se că nu ştie nimic, a rugat-o pe poştăriţă să-i dea ei plicul în caz că vine ceva de la Cernăuţi pe numele Mariei. Aşa şi s-a întâmplat, numai că poştaşa, întâlnind-o în drum pe Maria, i-a spus şi ei de plicul de la Cernăuţi. Bucuria i-a dat aripi, mai ales că nu se aştepta să treacă de prima probă, la care s-a prezentat numai cu două melodii „moldoveneşti”, iar când examinatorii i-au cerut să interpreteze una rusească sau ucraineană s-a pierdut, recunoscând sincer că nu e pregătită. Mai avea un motiv de bucurie.
Printre candidaţii la admitere a întâlnit un tânăr din Stălineşti. El a fost primul care i-a găsit numele pe lista celor admişi la examene după testul muzical. De la primele vorbe şi priviri inima parcă i-a zvâcnit altfel. Cu Ion Matvievici au fost în grupe diferite, ea nimerind la secţia de instrumente populare, cu specializarea la ţambal, instrumentul îndrăgit despre care spune că e inima orchestrei. Se întâlneau la orele de teorie şi disciplinele din programa şcolii medii. Era anul 1968, când la Şcoala de Cultură a fost înfiinţată prima grupă cu predarea în limba română, pe atunci „moldovenească”. Ion era îndemânatic la desen, Maria avea abilităţi pentru limba franceză şi se ajutau reciproc. Peste trei ani, Ion a fost luat la armată, tocmai în Extremul Orient, scrisorile rătăceau mai mult de două săptămâni până să ajungă la Maria.
După demobilizare au jucat nunta la Molniţa. S-a născut Veruţa, unica lor floare aleasă. Cu Ion, Maria şi-a format un repertoriu original, el îi compunea versuri pentru cântece, hitul duetului lor devenind „Suntem de la Cernăuţi”, cu care au cules aplauze la Festivalul „Maria Tănase” de la Craiova. Acolo au ridicat spectatorii în picioare cu destăinuirea dorului din Bucovina: „Fraţilor, vă cânt cu dor/Din partea românilor,/ Haideţi să trăim ca fraţii,/ Să se bucure Carpaţii/ Şi să ştie-ntreaga lume/ Că untem un neam şi-un nume!”. Pe unde erau invitaţi, începeau cu „Venim cu dor din Bucovina, ca soarele cu lumina”. Cu acelaşi dor, în prourul carierei artistice, au ajuns la Chişinău, au trecut cu brio barierele, fiind primiţi ca solişti în renumitul colectiv „Doina”. Poate atingea şi Maria Moraru popularitatea solistelor Valentina Cojocaru, Zinaida Julea şi a altor voci promovate de „Doina”, dacă nu se abătea o nenorocire asupra familiei. Veruţa, rămasă la Molniţa în grija bunicii, a prins o infecţie extrem de periculoasă. În pofida disciplinei severe, Maria a lăsat colectivul la numai o lună şi jumătate de la data integrării în „Doina”. S-a întors acasă la copilă, deşi a fost avertizată că numai în caz de înmormântare are dreptul să lipsească. Au fost cazuri când vestea neagră a morţii unor oameni apropiaţi ajungea la artişti în timpul turneelor. Aflaţi la distanţă mare de casă, dar şi responsabili de program, ei nu puteau să nu apară pe scenă. Au trecut prin asemenea situaţii dramatice şi soţii Moraru-Matvievici: „În timp ce o conduceam pe mama pe ultimul drum la cimitir, Ion a fost chemat de primar să cânte la o manifestare la bibliotecă, în prezenţa a nişte şefi…”.
În ziua înmormântării tatălui său, până a ajunge la Stălineşti, Ion a trebuit să stea la Herţa până ce Veruţa a susţinut examenul de stat, ca dirijor de cor. Purtând durerea acestor amintiri în suflet, Maria sare în ajutorul rudelor în clipe grele. Acum ea are timp destul. În tinereţe, însă, trebuia să fie tare ca piatra, ca să se menţină în ritmul impus de profesie. Odată a fost scoasă de la spital pentru un spectacol în capitala Ucrainei. Spectatorii aveau impresia că duetul lor cântă fără eforturi, uşor, ca revărsarea unei ape line. Nu-şi dădeau pe faţă emoţiile, însă furnicarii prin tot corpul o storceau de puteri, uneori o doborau pe patul de spital. Au răscolit-o până în adâncul sufletului şi prin toate fibrele trupului, când a trecut prin vama de la Porubna, la primul spectacol în faţa fraţilor români, la Suceava. Chemată de câteva ori la bis, Maria a înţeles că n-a rătăcit cărarea prin dorurile româneşti. Până atunci fusese în România numai ca oaspete la surorile mamei şi la verişori.
Împreună cu orchestra fostului raion Hliboca, dirijată de vioristul Iuri Bleşciuc, şi cu vestitul rapsod Nicolae Mintencu, au cântat pe scena Palatului „Ucraina” din Kiev, la un spectacol susţinând ca solişti evoluarea dansatorilor voloceni, cu prilejul decernării titlului de Colectiv Popular. Duetul soţilor Matvievici-Moraru a reprezentat în mai multe rânduri regiunea Cernăuţi la Concursul republican „Cântă familia”. Şi cu orchestra maestrului Nicolae Hacman au luat prestigioase premii la concursuri internaţionale. Cea mai mare fericire pentru ei era să vadă zâmbete şi bucurie pe feţele spectatorilor, convinşi că dacă le-a menit Dumnezeu să semene voia bună şi tot ce are neamul mai frumos, cântăreţii trebuie să zâmbească chiar şi atunci când sufletul le sângerează, întocmai cum cânta Maria: „Nimenea nu trebuie să ştie, când ţi-i inima pustie!”. (afnews.ro)
