Războaiele din Ucraina și Gaza, conflictele din Caucaz, Libia, Sahel – din Mali până în Sudan – precum și criza continuă din strâmtoarea Taiwan au un numitor comun: schimbarea în sens restrictiv a strategiei geopolitice a Statelor Unite, din ultimul deceniu cu extindere în următorul. Simplificând lucrurile, sistemul de priorități al Americii se deplasează spre Pacific. Această modificare de paradigmă a generat un proces de redistribuție a sferelor de influență la nivel planetar având în prim plan rivalii, mai vechi și mai noi, ai Washingtonului. Nu avem de-a face cu mai multe fronturi ale aceluiași război ci cu fronturi care compun un conflict pe mai multe continente în care aliații dintr-o regiune sunt dușmani în alta. Protagoniștii investesc capital geopolitic – obținut prin mijloace mai mult sau mai puțin pașnice – acolo unde se întrevăd cele mai mari câștiguri, care ulterior se reinvestesc pe frontul unde interesul geopolitic trebuie consolidat.
Suntem martori și protagoniști în același timp ai unei etape istorice în care alianțele, înteresele și chiar termenii lingvistici utilizați până acum de comentatori și analiști nu mai corespund realității. Totul se schimbă mai repede decât am fi în stare să înțelegem. În cele ce urmează voi încerca să demonstrez aserțiunile de mai sus utilizînd – într-un mod departe de a fi exhaustiv – unul din exemplele care mi-au atras atenția în ultimii ani. Este vorba de Turcia lui Erdogan, țara euro-asiatică și mediteaneană care își proiectează viitorul pentru un orizont de timp gândit ,,chinezește’’. Dacă aș spune ,,pentru zeci de ani’’ ar fi prea puțin.
Libia, obiectiv primordial al Turciei
Scriam în urmă cu câteva luni că Libia este cheia de boltă a politicii Ankarei în Mediteana răsăriteană. Rămân de aceeași părere însă argumentele sunt tot mai multe și inițiativele Turciei mai complexe, cu bătaie lungă.
Activismul poli-direcțional al Turciei erdoganiene este în mod direct legat de interesele și competiția în care sunt angrenate statele europene – care i-au blocat aderarea la UE – beneficiare ale resurselor energetice provenite din Orientul Mijlociu și estul Maghrebului, respectiv din Libia. Dar nu Libia de azi, aflată într-o situație de instabilitate perpetuă, ci Libia viitoare, pacificată, poate chiar în ,,cooperare’’ cu Moscova. Acest stat are o poziție centrală în arhitectura politicii externe a Ankarei în Mediterana. În 2019, teritoriul entității statale din vest, Tripolitania, aflată sub controlul guvernului legal de la Tripoli – GNA – a fost ocupată aproape total de trupele mareșalului Khalifa Haftar, liderul militar din Cirenaica, zona de est a țării, independentă de facto. Haftar, prieten al Rusiei lui Putin, era sprijinit de forțe aparținând grupului Wagner, trimise de Kremlin. Capitala Tripoli era pe punctul să fie ocupată iar guvernul demis și arestat. Era, de fapt, o lovitură de stat militară.
Occidentul se spală pe mâini, Turcia preia inițiativa
GNA a cerut ajutor Italiei, fostă putere colonială, dar Roma a refuzat orice implicare militară din motive ,,constituționale’’. Reale. Tripoli s-a adresat Turciei și a primit imediat ajutor militar din partea lui Erdogan. Haftar a fost respins și pentru că angajamentul (para)militarilor Wagner a fost minim. Dar a fost. Trupele turcești sunt și acum în Tripolitania și nu vor pleca prea curând. Poate niciodată. Rușii la fel, în Cirenaica. Aș spune că aceștia din urmă sunt chiar mai mulți și unii dintre ei se deplasează spre sud, în Niger și alte state din Sahel. Dar aici este o altă poveste.
În 2019, asul din mânecă al lui Erdogan a fost tocmai prezența grupului Wagner ca susținător al lui Haftar. Occidentul – în principal Washingtonul – a răsuflat ușurat. ,,Omul rușilor’’ nu cucerise capitala.
În noiembrie 2019, GNA a semnat un acord ,,energetic și de securitate’’ cu Ankara. Potrivit textului, zonele economice exclusive (ZEE) ale Turciei și Libiei se intersecteză în largul mării care le separă coastele. Acest acord este cheia strategiei Turciei în Mediterana de est pentru că îi conferă Ankarei – și aliatei sale Libia, care nu contează în ecuație – capacitatea de a controla tranzitul submarin de hidrocarburi spre Europa.
George Miloșan
Foto: Wikipedia