PERSONALITĂȚI MARCANTE ALE PRESEI ROMÂNEȘTI ( iunie 2019)
GEO BOGZA ( februarie 1908, Blejoi, lângă Ploiești- 14 sept. 1993, București), poet, prozator, critic literar, teoretician al avangardei, creator al reportajului literar românesc, corespondent de război, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii, 1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului provincial ( O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț al naturii (Cartea Oltului). Erou al Muncii Socialiste (1971), Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor ( 1978), Academician (1955). În 1964, primește Premiul Organizației Internaționale Ziariștilor. În 1928, editează la Câmpina revista Urmuz. Colaborează la revistele unu, Bilete de papagal. 1936-1937, călătorește în Spania și Franța în calitate de ziarist. Pentru Poemul invectivă ( 1933), e condamnat și închis la ” Văcărești” sub acuzația de pornografie. Colaborează la Cuvântul liber, Vremea, Radical, Revista română, Lumea, Frize, Azi, Revista Fundațiilor Regale, Gazeta literară, România literară, Luceafărul, Tribuna, România liberă, Scânteia, Contemporanul. Poeme: Poemul invectivă (1933), Ioana Maria (1937), Cartea de revoltă, de dragoste și de moarte (1947). Reportaje: Cartea Oltului (1945), Țări de piatră, de foc, de pământ ( 1939), Țara de piatră (1946), Oameni și cărbuni din Valea Jiului ( 1947).
GRIGORE GAFENCU ( 30 ianuarie 1892, Bârlad – 30 ianuarie 1952, Paris), om politic, diplomat și ziarist, doctor în Drept la Universitatea din București. Studii de Drept la Geneva și Paris. Ofițer de aviație în timpul Primului Război Mondial. Înființează ziarul Timpul familiei, tradus în franceză și distribuit în mai multe țări. În Elveția, colaborează la Journal de Geneve și la alte ziare din Europa.
Întemeiază Agenția de presă Rador, iar în 1928 intră în politică, în PNȚ. Carieră impetuoasă începând din 1928: deputat, senator, secretar general în Ministerul Afacerilor Externe, la Lucrări Publice, Comunicații, Industrie și Comerț. Din 1939, e colaborator al Regelui Carol al II-lea. După război, se mută la Paris, unde, în 1946, publică volumul Ultimele zile ale Europei, tradus în mai multe limbi. În 1947,merge în SUA pentru o serie de conferințe și cursuri la ” New York University”. Participă la înființarea ” Comitetului Europa Liberă”. Membru al Comitetului Național Român (1947). A fost unul dintre fondatorii „Ligii Românilor Liberi”. Ministru al Afacerilor Străine ( în 1938) .Susține politica de neutralitate a României și deplina noastră independență. Deputat în Camera Deputaților. Ambasador la Moscova până în 21 iunie 1941. În timpul războiului, pleacă din România și se stabilește la Geneva, în Elveția, unde desfășoară, până la moarte, o activitate susținută în favoarea țării sale, dar vine în contradicție cu noua conducere a țării, e judecat în lipsă și condamnat la 20 de ani de muncă silnică, considerat trădător de regimul comunist. Recunoscut în Europa ca o figură prestigioasă a gândirii politice românești. Reconsiderarea operei sale s-a produs după 1990, când s-au publicat: Însemnări politice-1929-1939 ( 1991), Ultimele zile ale Europei (1992), Misiune la Moscova, 1940-1941 (1995), Politica în exil , 1942-1957 (2000), Jurnal, două volume ( 2000- 20o8).
ION PAS , născut Ioan M. Pascu ( 6 oct. 1895, București- 20 mai 1974, București), romancier, traducător, jurnalist. Din 1913, redactor la revista Din lumea copiilor și a tinerimii. În 1945, membru al Societății Scriitorilor Români. În 1965, a fost ales președinte al SSR. A condus ziarul Gazeta. În 1984, a devenit membru al PCR. A fost membru al CC al PMR, ministru al artelor în Guvernul Petru Groza (1946-1947), președinte al Radiodifuzunii Române (1958-1965). În 1961, a fost decorat cu Medalia ” a 40-a aniversare de la înființarea PCR”. Director al TEatrului Național din București. Președintele Sindicatului Ziariștilor. Vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Erou al Muncii Socialiste (1971). Prim locțiitor al ministrului culturii (1955-1958). A publicat revista Spre lumină (1912, Gazeta tinerimii, Omul liber (1923-1925), Cugetul liber (1927-1928), Șantier ( 1933-1937). A colaborat la Socialismul, Lumea nouă, Adevărul, Dimineața, Universul literar, Viața sindicală, Lupta, Facla, Rampa, Cuvântul liber, Jurnalul, Presa noastră, Libertatea, Scânteia, România liberă, Veac nou etc. A tradus din Dickens, Dostoievski, A. France, Fielding, Gorki, V. Hugo, Stendhal, L. Tolstoi, E. Zola, J. Verne etc.
GEORGE IVAȘCU ( 22 iulie 1922, Certești, jud. Galați- 21 iunie 1988, București), autor și publicist. Membru al PCR încă din ilegalitate, implicat în 1948 în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat la moarte, apoi la temniță grea, pentru ca, în 1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat și eliberat. Redactor-șef al revistei Contemporanul ( 1955-1971), redactor -șef al revistei Lumea ( 1963-1966), director al revistei România literară (1971-1988), șef al Catedrei de istoria literaturii române ( 1958-1968).Istoric literar, critic literar, biograf, traducător. Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași(1933). Doctor în științe filologice ( 1975).Debut în revista Manifest ( unde e și redactor responsabil) în 1934. Colaborează la Gândul vremii, Lumea, Iașul, Însemnări ieșene, jurnalul literar ( secretar de redacție), Vremea, Timpul, Ecoul, Tribuna poporului, Victoria ( redactor responsabil), România liberă, Gazeta literară, Viața românească, Luceafărul, Lupta de clasă, Revue roumaine ( redactor responsabil), Areades (redactor responsabil), Contemporanul (redactor -șef, 1955-1971). Membru al Consiliului Ziariștilor. Premiul Uniunii Scriitorilor ( 1969, 1971).
CONSTANTIN GRAUR ( 1880, Botoșani- 1940, Paris), pasionat de ziaristică. În 1893, Anton Bacalbașa îl descoperă ( Constantin Graur era elev la Botoșani) și îl angajează la ziarul Adevărul, mai întâi corector, apoi membru al colectivului redacțional. La doar 15 ani, e redactor la Adevărul. Talent precoce. Genul lui preferat, reportajul. După șapte ani, părăsește Adevărul, se mută la Ploiești, unde, între 1900- 1903, scoate ziarul Lumina, apoi, până în 1907, se stabilește la Galați, unde scoate cotidianul Ecoul, gazetele săptămânale Avântul și Votul universal și colaborează la Dunărea de Jos, publicație redactată de Constantin Z. Buzdugan. Constantin Graur a devenit părintele multor generații de jurnaliști. În 1908, revine la Adevărul, chemat de noul patron, Constantin Mille. În 1914, C. Graur a fost numit de către C. Mille director și al ziarului Dimineața, corespondent special la Viena. C. Graur este considerat unul dintre cei mmai importanți jurnaliști români din perioada interbelică. El este gazetarul român care a prezis izbucnirea Primului Război Mondial. A militat pentru libertatea dreptului de exprimare, fiind primul ziarist român care a scris despre condiția muncitorilor, dar și care s-a opus extremismului.
FILIP BRUNEA-FOX ( pseudonimul literar al lui Fil;ip Brauner), (18 ianuarie 1898, Roman, jud. Neamț- 12 iunie 1977, București), poet, jurnalist și traducător, unul dintre cei mai cunoscuți reporteri interbelici, care, alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc. A debutat ca scriitor la Iași, în revistele Versuri și Proză, Absolutio, Zări senine. Ca ziarist, a debutat la ziarul Arena din București, condus de Pamfil Șeicaru. A publicat poezii în revistele de avangardă. A fost redactor la revista de avangardă Integral (1925-1928). Redactor la ziarele Dimineața (1925-1937) și Adevărul (1932-1937) și a publicat în revista de stânga Cuvântul liber (1933-1936). A mai colaborat la Lupta, Jurnalul, Reporter, Izbânda, Adam, Mântuirea, Curierul israelit. După război, a colaborat la Adevărul, Jurnalul de dimineață, România liberă, Scânteia, la revistele Viața românească, Flacăra, Răspântia, Viața militară, Veac nou etc. A fosat ziaristul care a stat cinci zile printre leproși, a scris despre cerșetori, despre minunea de la Maglavit, despre cartierele rău famate ale Capitalei, despre viața prostituatelor, despre lumea interlopă a Bucureștiului. Geo Bogza l-a numit „Prințul reportajelor românești”. Volume tipărite: Cinci zile printre leproși, 1928, Reportajele mele (1927, 1938), Editura Eminescu, București, 1979, Memoria reportajului, Editura Eminescu, 1985.
MIRON RADU PARASCHIVESCU (2 oct. 1911, Zimnicea- 17 februarie 1971, București), poet, eseist, traducător și publicist. Studii medii și superioare de artă plastică la Cluj și București. Facultatea de Litere din București. Simpatizant al cercurilor avangardiste și al mișcării muncitorești, încă din 1933. Colaborează la majoritatea publicațiilor interbelice de stânga, inclusiv cele ilegale, îndrumate de PCR : Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter. Debut de mare succes, în 1941, cu Cântice țigănești ( mai multe ediții, 1957, 1958, 1072 etc.). Alte : volume de versuri: Laude și alte poeme (1959), Declarația patetică ( poeme din anii 1935-1948), Poezii ( 1961), Versul liber (1965), Tristele (1968), Scrieri I-II, (1969), Ultimele (1971). În anii 1960, a redactat suplimentul literar al revistei Ramuri din Craiova, unde a publicat pe unii scriitori din avangardă ( Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.). A colaborat la Era nouă , ca secretar de redacție (1936), redactor la Timpul (1936-1938). În 1939, șef al Biroului Presei la Cluj. Redactează Gazeta satului. La București, la Timpul ( 1940-1943), apoi la Ecoul (1943-1944). După război, lucrează la Scânteia și la România liberă (1944-1946), redactor-șef la Revista literară (1947), apoi la Almanahul literar din Cluj (1949-1952). Inițiază Povestea vorbii, supliment al revistei Ramuri (1966-1969).
SEVER BOCU ( 19 nov. 1874, Șiștarovăț, Arad- 21 ianuarie 1951, închisoarea Sighet), poilitician, economist, ziarist, redactor la ziarul Tribuna din Arad, fruntaș al Partidului Național Român, ulterior, PNȚ, deputat al Banatului, ministru în guvernul Iuliu Maniu. Studii superioare la Viena și Paris. În 1917, a editat pentru prizonierii de război români din lagăre un ziar numit România Mare. După Primul Război Mondial,a devenit unul dintre fruntașii Partidului Național Român, ulterior al PNȚ. În 1921, a fost ales deputat din partea PNȚ. În 1929, a fost ales în fruntea Directoratului Ministerial VII teritorial, cu sediul la Timișoara. În 1946, este ales deputat de Timiș-Torontal. În 5/6 mai 1950, este arestat, închis și torturat, ca ” lacheu al claselor exploatatoare” Moare în închisoarea din Sighet (Sighetu Marmației). A publicat articole critice la adresa politicilor antiromânești ale guvernului maghiar, care i-au atras primele procese de presă. După desființarea Tribumei, se mută din Arad în România, la Constanța. Colaborează la o altă Tribuna, editată la București de Onisifor Ghibu. Participă ca voluntar la Primul Război Mondial. Pleacă la Odesa, unde scoate revista România Mare, în care militeză pentru unirea Basarabiei cu România. Pleacă la Paris, pentru a susține desăvârșirea unității de stat. Reîntors în Banat, e ales deputat în Parlament, apoi ministru al Banatului. Scoate ziarul România, organ principal de presă al PNR, apoi al PNȚ, editează (din 1922) gazeta săptămânală Voința Banatului. Este cel mai mare politician bănățean.
VALERIU BRANIȘTE ( 10 ianuarie 1869, Cincu Mare, jud. Brașov- 1 ianuarie 1928, Lugoj, jud. Timiș), publicist și om politic, membru de onoare al Academiei (1919), Facultatea de Litere și Filozofie la Budapesta și Viena (1887-1891). Licențiat în limba și literatura maghiară și limba germană. Doctorat în filozofie la Budapesta (1891), în limba maghiară ( despre Andrei Mureșanu). Profesor la Gimnaziul Superior Ortodox Român din Brașov (1891-1893). A debutat cu articole științifice în Revista filologică maghiară. Redactor la Tribuna din Sibiu (1893), Dreptatea din Timișoara ( 1894-1895), Drapelul din Lugoj (1901-1919), Patria din Bucovina ( 1897-1900). La Dreptatea, a fost redactor responsabil și director ( 1894-1895). Se ocupă și de ziarul Romanische Jahrbucher. Susine cauza națională a românilor sfidează codul penal maghiar. Numeroase procese de presă (24). Condamnat pentru „agitații” la doi ani de închisoare. (1895). ( Vezi Amintiri din închisoare, publicată postum). În 1897, preia redacția ziarului Gazeta Bucovinei. Activitate în interesul luptelor românilor pentru drepturi naționale. Înființează la Cernăuți gazeta Patria. Campanie intensă împotriva guvernului de la Viena. Urmarea: închiderea gazetei și expulzarea sa din Bucovina. (1899). }n 1900, conduce ziarul bisăptămânal Drapelul, scos la Lugoj, pe care îl conduce 18 ani. Valeriu Braniște a publicat articole cu caracter politic, monografii, comentarii istorice, descrieri de călătorie, schițe, evocări, amintiri. A fost membru marcant al Partidului Național Radical Român (1897). În 1918, președinte al Consiliului Național Român al comitatului Caraș- Severin. A fost membru al Marelui Sfat Național Român, ales în Adunarea Națională de la Alba Iulia. Între 1918-1920, a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. A înființat mai multe școli românești secundare, a înființat Universitatea română din Cluj. ( ianuarie 1920). OPERA: Pagini răzlețe (1910), Amintiri din închisoare. Însemnări contemporane și autobiografice, postum (1972), Oameni, fapte, întâmplări (1980), Corespondență, 4 volume ( 1985).
OCTAVIAN GOGA ( 1 aprilie 1881, Rășinari, jud. Sibiu- 7 mai 1938, Ciucea, jud. Cluj), poet, jurnalist, politician ( de extremă dreaptă), dramaturg, traducător, membru titular al Academiei Române (1920), prim ministru al României ( dec. 1937-febr. 1938). Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Budapesta, continuându-și studiile la Berlin, încheiate în 1904. În 1905, îi apare volumul de Poezii ( la Budapesta), socotit un adevărat eveniment literar. Activitatea de gazetar: Revista Luceafărul, înființată din inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta. Redactor responsabil sau director până în 1912. La 1 ianuarie 1907, a apărut, la Sibiu, revista Țara noastră, sub conducerea sa ( până la 1909). A reapărut la Cluj (1922-1931) cu Octavian Goga director, apoi la București (1932-1938). Ziarist strălucit, prin articolele publicate în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România. Publicistica sa, axată pe problemele „românismului”. În 1906, ales secretar al ASTRA. Pentru articolele pubicate în Țara noastră, pentru poziția critică față de guvernanții de atunci ai României, a fost arestat la Seghedin. După Primul Război Mondial, s-a stabilit în România, continuând lupta pentru alipirea Transilvaniei la România, pentru desăvârșirea unității statale române. ( Ziarul Epoca, 1915). Guvernul maghiar de la Budapesta l-a condamnt la moarte în contumacie. A părăsit România și a plecat în Franța. În 1919, s-a reîntors în România Mare. A simpatizat cu fascismul italian și nazismul german. A fost lider al mișcării naționaliste românești. Mason. OPERA: Poezii (1905), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară (1916), Din larg (1930), Publicistică: O samă de cuvinte (1908), Strigăte în pustiu (1915), Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930). Dramaturgia: Domnul notar (Teatrul Național din București, 11, II. 1914), Meșterul Manole (1928). Traduceri: Tragedia omului de Madach Imre (1934).
Ion Haineș / UZPR
