ENHANCE_NONE
– Ați debutat cu volumul Efect Holografic în 1985, volum care punea în discuție posibilitatea evadării din condiționările epocii comuniste într-o perioada greu încercată. Volumul dvs exprimă curajos o latură puțin studiată la acea vreme a impactului tehnologic asupra civilizației, dar și o posibilă descindere temporală. Ce reprezintă pentru dvs literatura și de ce ați ales genul sf ca mod de abordare?
– Am debutat în anii ’80, perioadă în care comunismul îngrădea libertatea de exprimare a scriitorilor. Nu şi imaginaţia. Fiindcă nu mă interesa să consemnez „realizările socialismului“, o lume urâtă pe dinafară şi pe dinăuntru, am ales genul fantastic drept mod de exprimare, creând lumi în care îmi aflam refugiul dintr-o realitate unde nu îmi găseam nici locul, nici rostul. Primul meu volum de povestiri Efect Holografic, apărut în 1985 la Editura Albatros, îşi propunea să îşi poarte cititorii pe tărâmuri călcate doar de imaginaţie, de la societăţi dintr-un viitor distopic, la civilizaţii din trecutul îndepărtat. Oriunde decât în prezentul unde autorii ori nu erau publicaţi, ori trebuiau să compună ode închinate partidului.
Existau tot felul de cerinţe, unele de-a dreptul absurde ori hilare. Îmi amintesc cum, la a doua mea carte, una de poveşti pentru copii, mi s-a cerut să schimb titlul Uriaşul cel trist, fiindcă „nimeni nu e trist în ţara noastră, tovarăşa scriitoare!“ Ce era să fac? Cartea, apărută la Editura Creangă ca Uriaşul cel bun, reunea basme cu înţelesuri pentru cei mari, dintre care cel mai important era „un om cu adevărat liber trăieşte pentru sine, nu cum îi dicteză alţii“. Şoimul alb, volum de povestiri publicat în 1987 la editura Facla a fost tot un exerciţiu de evadare din realitatea comunistă. După 1989 am scăpat de cenzură şi am putut să public ce voiam şi cum voiam. N-am renunţat însă la tărâmul imaginaţiei, continuând să scriu în cheie fantastică.
– Marile dvs premii au fost obținute după 1990. Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, (1996), pentru nuvela Negura. Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, (2001), pentru nuvela Conquistadorul. Premiul pentru Cel mai bun român străin acordat de Fantasia Art Association, (2005), pentru romanul Fecioara de Fier, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie A existat după 1990 o recunoaștere mai bună a literaturii române pe plan European?
– Nu cred asta. Toate reușitele unor scriitori români pe plan internațional se datorează exclusiv eforturilor proprii. Avem și o mare problemă cu traducerea din română în limbi de circulaţie internaţională, traducerile făcând uneori deservicii variantei originale. S-a sperat, la intrarea în UE, că se va deschide şi piaţa cărţii publicate în România către Europa. S-a întâmplat exact invers. Piața românească de carte este dominată de traduceri, în timp ce scriitorii români sunt prea puțin cunoscuți și apreciați de cititori, ignorați de autoritățile culturale și desconsiderați de edituri. Un pericol real ar fi să se renunţe în viitorul apropiat la limba română, să se scrie în România în engleză sau franceză, să intre cărţile scriitorilor români direct pe piaţa europeană şi mondială. Noile generaţii ar putea fi mai pragmatice, profitând şi de mijlocirea internetului, a suportului virtual.
– Considerați că există un bun management cultural în România? Ce ar trebui făcut pentru îmbunătățirea lui?
– Singura cale de a oferi scriitorului român un alt statut și cititorilor cărți de o calitate literară la nivel internațional este apariția unei noi profesii în România, cea de agent literar. Acesta ar face o selecție a operelor publicate, pe criterii valorice și de vandabilitate, eliminând tonele de maculatură care sufocă în prezent piața autohtonă de carte. Agentul literar asigură atât legătura cu editura și difuzarea, cât și promovarea cărții, lăsându-i timp autorului să facă ceea ce trebuie, adică să scrie bine. În prezent, majoritatea autorilor se ocupă foarte mult să își promoveze opera, în loc să se concentreze pe opere de calitate, care să merite să rămână în istoria literaturii.
– Sunteți născută în Brașov. Considerați că spațiul natal influențează formarea unui scriitor? În ce sens?
– Nu neapărat formarea, ci ceva mult mai important, o structură sufletească din care își trage rădăcinile actul creator. În cele trei decenii în care am trăit în București, Braşovul a fost mereu prezent, mereu aproape, întotdeauna cu mine. Ce înseamnă să îţi declari dragostea pentru un oraş? Unii ar ridica din sprâncene, cu cinică superioritate. Cum adică să iubeşti nişte ziduri, bucăţi de pavaj, casele altora? Pentru cine nu simte asta, e greu de explicat. Un oraş nu e doar o aglomerare de clădiri, drumuri, magazine, străzi, stâlpi sau panouri publicitare. Braşovul e o stare de bine, care te înconjoară, te ţine în braţe − aşa cum munţii mărginesc Ţara Bârsei −, te ia în stăpânire şi ţi se dăruieşte, te face să te simţi în locul potrivit. Nicăieri altundeva nu am fost cu adevărat acasă. Nu doar fiindcă m-am născut la Braşov. E un oraş magic: dacă reuşeşti să rezonezi cu el, te cucereşte pentru totdeauna.
– Sunteți cunoscută pentru literatură main-stream, dar și scrieri la frontierele cunoașterii, unde se îmbină istoria cu marile teme privind originile și evoluția omului pe pământ. Considerați că pământul a fost locuit de civilizații enigmatice care au dispărut ? Există posibilă comunicarea intergalactică? Când va fi posibilă călătoria temporală?
– Nu pot răspunde acestor întrebări altfel decât cu un sincer nu știu. Datorită perioadei din viaţa mea în care am făcut cercetare ştiinţifică, am simţit nevoia să teoretizez puţin − fără a pierde implicarea literar-afectivă a textului −, în nişte domenii unde până atunci fusesem doar creator de ficţiune. Aşa au apărut Ultima frontieră şi Ecouri din tenebre. Prima este o tansgresiune dincolo de limitele actuale ale cunoaşterii umane, atât în timp, cât şi în spaţiu, într-un univers cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine înţelegerii noastre, încât nici măcar nu ni le putem imagina. Iar concluzia cărţii este una singură: se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ decât suntem pregătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, fiindcă necunoscutul este aici, acum, printre noi.
– În scrierile dvs am observat că faceti analize psihologice competente și stăpâniți tehnica detaliului, ceea ce vă dă posibilitatea de a scrie literatură realistă. Poate reprezenta realitatea o sursă de inspirație pentru literatura sf? Cum se pot îmbina cele două modalități literare?
– Nu am scris niciodată literatură SF propriu-zisă. Chiar volumul de debut, Efect Holografic, are multe povestiri fantastice. Spre deosebire de genul science-fiction, în simbioză cu ştiinţa şi tehnica, fantasticul nu explică, nu justifică nimic, deschide doar ferestre spre lumi stranii, adesea de neconceput. Scriitorul de fantastic devine un demiurg care poate orice, oricum, oricând. Singura regulă ce trebuie urmată este cea a unui univers logic şi coerent, în care autorul să îşi respecte creaţia. Cel care vine din urmă, Omul de nisip, Fortăreaţa, Casa fără cărţi sunt volume de povestiri în care tema mea favorită rămâne inserţia neprevăzutului în existenţa banal-cotidiană, reacţia omului obişnuit pus într-o situaţie ieşită din comun şi, adesea, fără ieşire. Cărţile acestea introduc cititorul într-un univers ce ascultă de legi proprii, în care prind viaţă monştri născuţi din imaginarul colectiv sau din angoase individuale. Îl poartă prin alternative posibile la lumea pe care o ştim, fiindcă realitatea – nu-i aşa? – e doar o fisură care ne traversează închipuirile.
Cartea Amurgul elkilor este la fel de fantastică, fiindcă lumea de acum 30 000 de ani pare mai străină nouă decât o civilizaţie extraterestră. Povestirile din volum reprezintă o imersiune ficţională în epoca de piatră a fiinţei şi conştiinţei umane, demonstrând un adevăr paradoxal: oamenii cavernelor nu erau neapărat inferiori celor de astăzi, doar diferiţi. Iar unele caractere s-au pierdut irevocabil, cum ar fi capacitatea neanderthalienilor de a se naşte cu „memoria speciei“, posesori ai cunoştiinţelor acumulate de generaţiile anterioare. Unele fragmente ale cărţii crează o atmosferă aproape apocaliptică, însă ceea ce pare un sfârşit se vădeşte a fi un început de lume.
Ca să mă întorc la întrebări, realitatea e uneori mai fantastică decât ne-am aștepta, reprezentând o sursă nesecată de inspirație. Iar genurile literare contează prea puțin, se pot influența și amesteca, literatura fiind doar de două feluri: bună și proastă.
– Ați avut un mentor?
– Pe scriitorul Vladimir Colin, de-asta am fost onorată când Cetatea fără trecut, volum de povestiri apărut la Editura Nemira în 2015, a primit în 2017 Premiul COLIN.
– Ați putea alcătui o lista de cărți esențiale pe care să o recomandați celor ce vor să vă urmeze exemplu? Și anume?
– Nu există cărți esențiale, dar toate cărțile sunt importante. Am citit întotdeauna numai ce mi-a plăcut, nu după vreo programă, nici cărți recomandate de alții. Nu îmi aleg lecturile după sfaturile prietenilor sau după scriitorii „la modă“. Intru într-o librărie, răsfoiesc volumele care mă atrag. După un paragraf sau două îmi dau seama dacă au valoare literară și merită citite. Iar „instinctul“ meu de cititor m-a înșelat rareori. Totuși, i-aș recomanda fără șovăire pe Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Ioana Pârvulescu, Simona Antonescu, Ioan Mihai Cochinescu. De ce numai scriitori români? Fiindcă autorii străini ajung la noi prin intermediul traducerilor, nu întotdeauna un model stilistic.
– Scrieți cu multă plăcere și literatură fantasy. Acest gen literar este o desprindere din literatură SF ?
– Așa cum am spus, nu genurile sunt importante, ci abordarea lor. Din tot ce am scris, cel mai apropiat de fantasy ar fi romanul Fecioara de Fier – o combinaţie de istorie romanţată şi thriller – a cărui acțiune se petrece într-un Ev Mediu nu degeaba numit întunecat: asupra lui se întinsese umbra Inchiziţiei. Fecioara de Fier este, într-un fel, o întoarcere la perioada apăsătoare dinainte de 1989. Ce au în comun Inchiziţia şi comunismul, o dictatură politică şi una religioasă? Foarte multe, dar în primul rând pretenţia de a controla destinele individuale, de a le împinge în aceeaşi matcă a uniformităţii şi dezumanizării. Nu science-fictionul a inventat roboţii, ci societăţile opresive care voiau ca oamenii să trăiască şi să gândească după anumite tipare. Excepţiile, cei care înotau împotriva curentului, îşi plăteau scump actul de rebeliune: uneori cu libertatea, alteori cu viaţa. Însă chiar dacă luptau împotriva tuturor, la fel ca personajele romanului, se întâmpla – fie şi în realitatea neiertătoare a Evului Mediu − să câştige. Iar asta nu era doar o victorie personală. Aducea speranţă pentru ceilalţi, cei care o pierduseră demult şi, credeau ei, pentru totdeauna.
– Cum credeți că va evalua literatura SF?
– Spre literatură main-stream sper, nu spre știință popularizată. Dar alegerea rămâne a autorilor, nu doresc să influențez pe nimeni.
– Ați realizat în activitatea dvs multe antologii. Care considerați că este rolul acestor lucrări?
– Depinde de scopul urmărit. Există antologii cu autori clasici, care altfel ar rămâne poate necunoscuți noilor genrații de cititori și antologii contemporane, tematice, ca un exercițiu de virtuozitate în care un subiect, o temă, un aspect al realității este văzut din perspective diferite de fiecare dintre autori.
– Care sunt gândurile dvs. de viitor?
– Am început prin a scrie despre alte lumi sau perioade istorice îndepărtate. După ce mi-am purtat cititorii într-un Ev Mediu peste care veghea steaua neagră a Inchiziţiei, în epoca vikingă, unde bărbaţi şi femei făceau istoria cu arma în mână, după ce am ajuns până la cea din urmă frontieră, cea dintre viaţă şi moarte – a venit vremea unei călătorii ficţionale într-un trecut familiar: Braşovul anilor ’60. Oraşul copilăriei mele s-a dovedit o lume fascinantă, plină de lumini şi umbre, iar uneori de contradicţii.
Iată-mă deci înapoi în oraşul natal, scriind literatură realistă. În loc de lumi inventate, de eroi imaginaţi sau având drept model personaje din timpuri istorice, în loc de un univers fantastic, o lume autentică sută la sută.
Toate personajele despre care am scris în primul roman dintr-un ciclu ce va fi dedicat Brașovului au trăit cu adevărat. Toate întâmplările povestite chiar aşa s-au petrecut, nu a trebuit să le cosmetizez, sunt interesante aşa cum au fost, fiindcă realitatea, nu-i aşa, bate filmul sau cuvântul tipărit.
Oamenii Braşovului n-au înfruntat teroarea Inchiziţiei, n-au fost la fel de aventuroşi ca vikingii sau de înţelepţi ca uriaşul cel bun din basmul meu pentru adulţi. Dar au avut nişte calităţi care aproape s-au pierdut: simţul măsurii, un optimism temperat, o frumuseţe a spiritului în armonie cu munţii la poalele cărora trăiau. Lor, celor din generaţia care mi-a fost model în toate, vreau să le mulţumesc în singurul fel pe care îl ştiu: scriind despre ei.
Interviu realizat de Cristian Ovidiu Dinică
(valcealiterara.ro)
