(Urmare din numerele trecute)
– Spunând „Nu!” și a șaptea oară.
– Ești sigură?
– Nu se vede?
– Mai degrabă se aude. Dar și ceea ce-mi prind urechile ar putea să mă înșele.
– De ce?
– Pentru o femeie un „Nu!” ezitant e echivalent cu un „Da!” nesigur. Nehotărârea din vocea și din ținuta ei face ca cele două cuvinte cu sens opus să se suprapună și să însemne adesea unul și același lucru. Iar eu am învățat să fac și deosebiri. Tu, Aișe, n-ai să poți să mă minți decât atunci când voi dori eu asta.
Apoi, ca și cum i se terminau toate cuvintele, Ali cădea pe gânduri și oricât încerca prietena mea să-l provoace, el rămânea mut.
În altă zi, Aișe a ținut să constate:
– Tu, Ali, nu ai nevoie de o femeie care să te iubească, ci doar de una, care să-ți asculte poruncile…
– Așa e, a spus Ali, ridicând în lumina soarelui un deget pe care lucea un inel cu litere arabe:
– Eu îi voi dărui acest inel unei sclave, căreia îi voi fi rob credincios până la moarte…
Și tot atunci, ca s-o zădăre, Ali a întrebat-o:
– Tu de ce porți văl, Aișe, dacă ești creștină?
– Ca să nu mă ardă soarele.
De deochi nu i-a spus nimic.
– Să nu mai porți văl, a sfătuit-o Ali.
– De ce?
– Vălul întinerește fetele urâte, dar le îmbătrânește pe cele frumoase. E ca și cum ai acoperi un diamant cu o cârpă.
– Spune-le asta femeilor voastre, l-a îndemnat Aișe. Noi, spre deosebire de ele, suntem libere să umblăm cum ne place, cu văl sau fără.
Eu am râs ca să nu par prost, pentru că nu-mi plăceau deloc discuțiile lor aiurite, dar mai ales fiindcă în acea după-amiază Ali a început să se frământe, parcă avea jăratic sub tălpi și a și plecat în curând către mărfurile lui din port.
Rămași în doi, n-am putut să nu-i reproșez:
– De ce ești rea, Aișe?
– Și tu ce ai cu asta?
– Ali e fratele meu de cruce. E ca și cum ai fi rea cu mine.
– Dar poate că eu nici nu sunt rea cu el, ci sunt rea cu tine.
La auzul acestor vorbe mi-a sărit țandăra:
– De ce i te-ai lăudat că mi-ai căzut cu tronc? Când știi că mai e mult până acolo.
Nu-mi plăcuse siguranța fătucăi, chiar dacă putea fi adevărat.
Un vânt de stepă trecu atunci prin părul ei mătăsos, ca mâna mângâioasă a unui bărbat.
Aișe și-a mijit ochii și a zâmbit poznaș:
– De multe ori un adevăr trebuie să îmbrace hainele minciunii, ca să fie crezut.
Dar care e adevărul și care e minciuna a uitat să-mi spună.
Trebuia să înțeleg neînțelesul și să mă pricep eu, nepriceputul, acolo unde nu e nimic de înțeles și totul e de priceput.
Supărați sau mai degrabă urându-se unul pe celălalt, după acele cuvinte de gâlceavă pașnică, cei doi au început să se evite, Aișe refuzând inexplicabil să ne mai însoțească în plimbările noastre, oricât am insistat, ea motivând că are lucruri mult mai importante de făcut.
Ieșeam în doi cu Ali să admirăm soarele cum apune în mare și luna cum răsare din lanurile de năgară.
De la o vreme prietenul meu părea schimbat.
Vedeam că suferă.
– Ce s-a întâmplat, frățioare? Încercam eu să-l descos.
– A prins vulpea la rană…
El râdea, dar sufletul lui plângea.
– Mi-e frică de moarte, mi-e silă de viață, îmi răspundea dânsul.
Apoi într-o zi cu vânt și lacrimi – stropi de ploaie purtați de vânt peste stepă – mi s-a destăinuit:
– O dragoste, din cele haine, a dat peste mine, precum o fiară sălbatecă, pe neașteptate, fără să mă pot apăra, doborându-mă la pământ și sfâșiindu-mă fără milă…
Ali iubea. Ce bucuros eram pentru el, eu care nu știam ce înseamnă să fii îndrăgostit, că fratele meu iubește pe cineva, cum afirma chiar dânsul, „mai mult ca lumina ochilor”. Evident, nu putea fi vorba decât despre una dintre minunatele cadâne din tribul lui, bănuiam eu.
– De când o cunoști? m-am interesat.
– O iubesc cu mult mai înainte de a o fi văzut. Când am întâlnit-o pentru prima dată, am recunoscut-o de fapt. Întâlnirea noastră a fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a dăruit destinul.
Îmi povestea despre o ființă pe care o iubea, dar nu înțelegeam de ce îmi refuza, mie, fratelui lui, să-mi facă cunoștință cu ea.
– Tu ce faci, frate-frățioare, mă întreba, atunci când te învăluie o dragoste în flăcări, ca un incendiu ce intră într-o pădure uscată?
– Sufăr și aștept, m-am dat eu cu presupusul.
– Ce aștepți?
– Să-mi treacă.
– Știi tu ce înseamnă, mă ispitea el cu lacrimi neslobozite, să aștepți în încăperile iadului să treacă iadul?
– Unde e iadul?, nu pricepeam eu.
– În mine, fratele meu! Acolo bolborosesc cazanele lui.
– Și dragostea asta, cum e?, am vrut eu să aflu.
– E ca și cum mi-ar fi căzut poarta cea mare a cetății peste picior… Totul mă doare… Și trupul… Și sufletul… Mai ales el. Lacrimile mi se prefac în prigorii… Și suspinele devin fluturi… O să mor de prea multa iubire, care mi-a umplut pieptul: ca apa – un galion spart, pe care-l trage la fund.
(Va urma)
Nicolae DABIJA
