„Eu sunt o amintire prin care, deodată,
Răzbate iarăși viața cu cerul ei senin”
(Din nou în primăvară)
Prima monografie dedicată lui Horia Furtuna – juristul-poet, prozator, dramaturg, eseist, unul dintre fondatorii Societății Române de Radiodifuziune, tocmai a ieșit de sub tipar. Aproape uitat, scriitorul român (1888-1952) merită să strălucească în Constelația Scrisului Românesc, pentru că se încadrează perfect în linia modernității primei jumătăți de secol al XX-lea.
Pentru cititorii revistei, ca o incitare la lectură, desprindem din acest amplu și atotcuprinzător volum, bazat pe documente de arhivă, un minuscul capitol, Plimbare prin parcul iluzoriu.
În postura de poet, Horia Furtuna adoptă, aproape în egală măsură teme majore ale liricii universale, lăsându-se curtat de fibra dramaticului în poeme de amplă desfășurare imagistică, în care recunoaștem maniera parnasiană cu „infiltrații romantice” (D. Micu) – în Menhirii (12 cvintete), atmosfera tipic shakesperiană – în Sărmanul Yorick (33 sextine); mitologicul – în vastul poem Balada Lunii sau suferința colectivă – În sârmele ghimpate etc. Lexicul său liric este bogat, iar încrengăturile stilistice dăruiesc prozodicului o muzicalitate îndumnezeită. Pentru el, cuvântul este „stăpânul”. În viziunea sa, cuvântul dobândește armură înstelată-n metafore zămislite din magma străbună.
O subtilitate aparte degajă amplul poem filosofic, compus în „ianuarie 1952” Plimbare prin parcul iluzoriu (Balada Lunii , Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 276 – 297), dispus în trei tablouri lirico-dramatice: Iazuri de argint (treapta iniţierii), Iazuri de aur (treapta cunoaşterii), Iazuri de noapte (treapta inadaptabilităţii).
Poetul propune un excurs prin împărăţia cea greu de cuprins a Creaţiei, „parcul poeziei”, ocrotiţi fiind de lumina Soarelui, „puternic făclier”, stăpân al Universului, căruia parcă i-ar acorda însăşi creaţia Universului (Dacă încercăm o comparaţie cu versul: „n-a fost de Dumnezeu creat”).
Interlocutorul său imaginar, se doreşte, firesc, un confrate, tânăr poet, neexperimentat, tocmai de aceea îl şi poartă prin mitologia greacă, fundament al culturii universale.
Prima treaptă este cea de argint. Primul capitol, pare să ne amintească de o legendă care spune că zeul medic Diances îi făureşte un braţ de argint regelui Nuada, pentru ca să-şi poată exercita rolul de conducător în a sa ţară. Şi extrapolând, Maestrul în arta Poeziei (Horia Furtuna) încearcă să contureze un braţ artistic pentru un viitor creator de poezie.
Distihurile şi îndrăzneţele rime („cer-făclier”, „florint-argint”, „Tytir-zefir”) se vor coborânde-n miezul temei: bucolismul promovat de cenacliştii din Kos (Grecia). Ei bine, dezlegarea rimei „Tytir – zefir” ne conduce în miezul bucolismului antic, mai precis, la legenda care glăsuieşte despre un Tytir, „păstorul lui Theocrit şi Virgiliu”, şi un zefir – „zeul vântului de apus”, concentraţia maximă fiind capodopera lui Beethoven – Pastorala. Aşa cum în simfonia marelui compozitor german domină orchestra, asemenea şi poezia – impune un summum de idei şi motive artistice care să îmbrăţişeze corola tuturor simţurilor estetice. Câtă dreptate are poetul: „În vechea poezie, trăind universală, / Absoarbe sevă nouă în lumea-i vegetală”, apreciind că Horia Furtuna ar fi putut deveni şi un maestru [a se citi profesor] în arta stilisticii româneşti.
Ce lecţie de stil oferă aceste versuri! „Să ştii că fiecare rimă cheamă / Surorile-i de-o seamă / Ca să-ţi alegi din ele una, două, trei, / Spre a trezi în tine noi idei”.
Aşadar, ce ar trebui să reţină novicii?
Că alegerea unei perechi de rime nu este întâmplătoare, precum în exemplificarea anterioară. Rimele „Tytir – zefir” au îmbrăţişat nu doar ideea, ci au străpuns istoria poeziei bucolice eline. „Orice gând te cheamă către rime / Şi orice rimă te obligă să gândeşti”.
Explicabil de ce poeţii acestui secol fug de rimă, nu?!
Măiastră explicaţie: „Apoi, crescut şi inspirat, / Pe drumul ce ţi-au luminat, / Aruncă-le deoparte, / Ca să păşeşti cu alte rime mai departe”.
Firesc, pentru a contura alte idei, îndrăzneţe.
Şi-avem a reţine: „În meşteşug să crezi întâi / Şi mai târziu să crezi şi-n imaginaţie”. „Fii delicat, fii corosiv, fii inspirat! /Surprinde gândul care-n tine nu e încă / Sau gândul care pâlpâie-n natura adâncă, / Spre a-l face viitor şi-adevărat”.
E nevoie de îndrăzneală: „Arhitectura lor dinamică de floare”, a versului, fireşte, las-o să se „răsfeţe-n soare”. Dă-i aripi, şi versul va triumfa. „Fii pătimaş, lucid, artist şi om”. Doar astfel mica ta creaţie va deveni: „Jăratec, flacără, scântei, lumină!”
Şi dacă vom considera primul capitol, Iazuri de argint, ca vârstă a iniţierii în arta poetică, atunci, cel de-al doilea capitol, Iazuri de aur, putem să-l definim, fără a greşi: vârsta luminii, vârsta cunoaşterii / vârsta dorinţei de cunoaştere /. Şi în această etapă se impune mult studiu, mai precis, studiul literaturii franceze: „E cald. E miezul zilei ca în Lecomte de l’Isle. / Cât suflet doarme-n floare, şi-n amănunt cât stil!”
Şi iată ce lecţie subtilă ne oferă maestrul: să pătrundem în arta parnasianismului, împreună cu Charles Lecomte de Lisle, cu rebelul autodidact La Fontaine sau cu trubadurul Bertrand de Born. De la marea epopee franceză de secol al XII-lea, Cântecul lui Roland la peisagistul Corot. De la Odissea lui Homer la poetul hindus Kalidasa. De la epopeea lui Dante Alighieri la Don Quijote (1605) a lui Cervantes. – Şi lista ar putea continua.
Un studiu intens va conduce spre maturizare. Important este: „Când eşti înfrânt, să nu te resemnezi”, ci să „rămâi ca soarele-n amiezi”. „Fii nou, fii tot, fii clar, fii tu în orice clipă-a ta”. Să nu te afecteze o anume critică, „nu ezita! Nu pregeta!”
Urmând calea poeziei, „să-i respiri parfumul ca-ntr-o rugă”. Optimismul se cuvine să domine. „Iubirea şi cu Poezia / Vor să se ia la-ntrecere cu veşnicia”. Şi doar astfel, vei atinge „azurul”.
Am ferma convingere că pentru cea de a treia parte, poetul şi-ar fi dorit cu totul alt final, ţinând cont de perioada finalităţii poemului, „ianuarie 1952”, a încorsetărilor în care se afla cultura românească, decimată şi încartiruită. Pentru el „şcolirea” nu i se mai putea înscrie pe răboj. Şi ce-i mai rămăsese? Gestul lupului din poemul lui Alfred de Vigny: La mort du loup: „Puis après, comme moi, souffre et meurs sans parler”.
Intuind evoluţia poemului pe trei trepte ascensionale, prin simbolistica: argint şi aur, treapta a treia ar fi trebuit să surprindă triumful artei. Dar n-a fost să fie aşa, ci doar „iazuri de noapte”, în apa tulbure a acelui prezent.
Şi cum libertatea cuvântului i-a fost luată, poetul glăsuieşte clar: „Şi-atunci când simţi că nu mai eşti poet / Ia-ţi printre oameni locul tău încet. / Priveşte înc-o dată lumea mare, / Şi treci la fapte, sau tăcere, sau uitare!”
Ce-a ales poetul?
Nici nu a depus vreun efort – şi ca multe alte zeci şi zeci şi zeci de creatori, a coborât în tăcere! „Vezi Parcu-acesta Iluzoriu ce-a adormit tăcut? / Închide ochii… şi a dispărut!”
Tăcerea şi uitarea au îmbrăţişat ca într-o menghină multe nume.
Gestul de astăzi este unul al trezirii, pentru că niciodată nu e prea târziu să ne apropiem de opera lui Horia Furtuna şi cu „un singur vers de altădată” să-i mângâiem somnul eternităţii.
Aşadar, ascensiunea – din primele două trepte – devine – dureros de trist şi de nedorit – coborâre în picaj, cu înţeles de încorsetare morbidă.
În plan artistic, Horia Furtuna explică ceea ce s-a întâmplat cu artiştii deceniului cinci al secolul al XX-lea (incluzând, bineînţeles şi generaţia şaizecistă, pe care Horia Furtuna nu mai avea cum s-o cunoască), întoarcerea spre trecut. Nemaivând contact cu viaţa culturală europeană (şi mondială), creatorii nu au altă soluţie decât să îmbrăţişeze valorile interbelicului, doar acestea devenind model şi mit. Nu au altă soluţie decât să reia şi să adâncească experienţele modernismului interbelic. Doar acelea care scăpaseră din ghiarele malaxorului ucigător. Aşa se face că prin Nichita Stănescu, reprezentant al generaţiei şaizeciste, conştiinţa artistului se va plasa „înlăuntrul desăvârşit” (Elegia I), creind versuri care se vor situa deasupra metaforei (Fragment desprins din monografia Horia Furtuna, Editura StudIS, Iași, 2020).
Livia Ciupercă/ UZPR
