În călimară supraviețuiesc, fără probleme vizibile, și metaforele complexe, și bacteriile încăpățânate, lingvistice ori de alt fel, acest lucru oferind șanse la exprimare atât geniului, cât și jonglerului de vorbe. Iar aici nu văd nicio problemă, deoarece nu exprimarea liberă constituie un obstacol în calea înțelepciunii, ci adoptarea prea ușoară a neroziilor pe post de postulate. Cât timp acestea sunt așezate la temelia unor ideologii contemporane, amplasăm la umbra unui vast semn al întrebării tot ceea ce suntem. Premisele ne sunt plăpânde, iar gândurile ne rămân flămânde, fără de conținut real.
Nivelând înălțimi și adâncimi ale cugetului, nu ajungem la o egalitate în fața împlinirii, ci la o îmbulzire haotică înspre finaluri imprevizibile, interșanjabile, abandonate la umbră în șanțul străvechiului drum către deplin. Fragmentele de aproape nimic nu se potrivesc deloc, într-un puzzle jerpelit al viitorului ca într-o poveste unde Făt Frumos este sacrificat încă din primul paragraf, iar zmeii și balaurii, vegani, scormonesc prin înțelesurile absconse ale universului, dibăcind explicații deterministe ale unui drum veșnic închis pentru reparații. În spatele narațiunii se află operatorii patului lui Procust, cei care modifică în plus sau, mai degrabă, în minus dimensiuni ale spiritului, arbitrar, pentru a încăpea lejer într-o anumită zonă de confort – și anume cea cu nivel foarte scăzut.
Așa nu se poate. Este stupid ca unii să coboare dealul, anulând efectele unei obositoare ascensiuni, doar pentru a-i întâlni întru spirit pe cei rămași în urmă, din varii motive. Deoarece, odată ajunși acolo, jos, vor descoperi o altă lume, cu alte idealuri, nepotrivite lor, iar evidentul disconfort creat va constitui o sursă de amuzament grobian pentru localnici, care îi vor considera slabi și incompleți – intelectual, fizic, psihic –, creaturi inferioare, cu toate efectele posttraumatice ale ridicării din patul lui Procust.
Așa mi se pare coborârea poticnită de la jurnalismul de rasă la jurnalismul de casă, cel din urmă fiind rezultatul evident al așezării cugetului și scriiturii în slujba cuiva. Nu are de ce să ne deranjeze acțiunea de închinare a peniței, desigur. Fiecare este liber să-și gestioneze talentul și admirațiile sau alianțele după cum consideră necesar. Dar nici nu găsesc vreun motiv pentru a poposi, cu gândul la măcar o viză de flotant, în așezarea propagandei de casă, situată hăt în josul colinei. Poate doar ceea ce un amic definea, mucalit, prin expresia: „moartea de foame este o moarte urâtă…”.
Vă spun aceste lucruri deoarece am remarcat un fenomen ciudat. De la o vreme, scriitori și glăsuitori de casă, stabiliți într-o zonă greu de clasificat a new media, evadează în presa (să-i zicem) clasică, aducând cu ei, ca și cum ar fi normal, armele și bagajele specifice. Iar aici apar două variante, ambele spăimoase: ori a apărut vreun dispozitiv de teleportare, ca în filmele SF, menit să aburce din josul în vârful dealului, fără efort, ori presa tinde, sub varii imbolduri, să o ia binișor la vale, întâlnind pe drum tot soiul de personaje, pe care le acceptă la bord, în căruța huruind către tot mai jos. Altfel nu îmi explic (decât printr-o reașezare alandala a valorilor sau altă circumstanță stranie – vă rog să nu folosiți cuvântul „impostură”, e prea dur) invitarea, uneori cu drept de ședere permanentă, a jurnaliștilor asumat de casă în presa propriu-zisă.
Vorbesc despre cei care dau o voce, una distorsionată, excesului, teoriilor conspirației, atacurilor la persoană, laudelor stranii, deșănțate, adresate pe considerente vădit neuniforme, poate pecuniare sau de alt fel… Cei care maimuțăresc activitatea jurnalistică, erijându-se, cumva, în lideri de opinie, deoarece, cu puțin tupeu și multă fantezie, oricine poate așeza oglinzile pentru a clădi aparența unei existențe în vârful dealului, deși locuiește, evitând efortul, la poale.
Textul de față nu este vreo șfichiuire a gazetăriei de casă și nici a mecenatului dubios, ci un semnal de alarmă. Fără a da nume sau semnalmente, trebuie să înțelegem că prezența persoanelor beneficiare ale unui contract de vasalitate în redacții ori pe marginea lor nu aduce nimic bun imaginii și bunei funcționări a mass-media. Mai mult, aburcarea lor în vârf de deal (ca să păstrăm metafora) nu le este benefică, întrucât diferența de altitudine poate duce la o prea aprigă modificare de atitudine, cauzată, probabil, de hipoxie – nu mă pricep, deci improvizez. Ca să nu mai vorbim despre faptul că omul obișnuit să-și închirieze cu talent serviciile va fi primul care va lovi cu barosul la temelia edificiilor care l-au găzduit, mai târziu, când interesele își vor schimba direcția.
Am mai spus-o și repet cu drag: răsturnarea valorilor nu este prielnică nimănui, niciunei persoane și niciunei instituții, în nicio perioadă. Parvenitismul și impostura nu clădesc, ci dărâmă. Și foarte greu va fi să se repare, cumva, încrederea într-o instituție care apelează, pentru interese devotate clipei, la operatorii devotați ai patului lui Procust.
Alexandru Pripon
