Despre Nicolae Covaci, fondatorul, liderul, creierul și tăria trupei românești rock, Phoenix, nu se poate vorbi decât cu putere, apăsat și tunat. Pentru că el însuși a fost o forță umană rar întâlnită. O forță care și-a concentrat toată vitalitatea, cea intelectuală și fizică, plus inspirația dumnezeiască și munca până la epuizare, în descoperirea sonorităților și meșteșugul îmbinării lor, în muzică.
Muzica i-a fost femeie, supunând-o și înflorind-o, familie, educând-o și sporind-o și altar în fața căruia plângi și râzi cu sinceritatea spovedaniei, a dezgolirii de fățărnicie, ești așa cum nu te știe nimeni, nici tu însuți.
Nicolae Covaci a făcut ceea ce fac marii, colosalii artiști: a trăit, a ars și a crezut într-o idee, în menire, în drum, pe care le-a urmat cu orice risc. Dacă a fost nevoie a împărțit pumni, dar a spus exact ce a gândit, a tras după el trupa, România, ca o locomotivă, ca sutele de cai putere metalici cu a căror galop nebun se măsura.
Ca un cal sălbatic, n-a suportat nici măcar vederea șeii, a izbit cu copita pe cel care s-a alintat că i-ar putea ajusta puțin coama, versul, căutătura, degetele pe grif, gândul.
Extrem de greu de suporat, de avut în preajmă, un lider cu metodele medievale ale voievozilor și haiducilor pe care-i cânta și pe care ni i-a fixat bătând cuiele profesionalismului în mintea noastră de români molcuți, iubitori de pace, blajini, indiferenți și nu degrabă săritori, precum ne-ar fi vrut. Muzica lui, a Phoenixului, pe care n-a obosit să-l schimbe, întinerearcă, reunească, reprezintă magistralul său exemplu, școala lui aprigă, ca firea sa de haiduc, inflamabilă și opozabilă, exemplul său deschis și răsunător către neamul din care a simțit până-n măduvă și până la durere că face parte. Lupta lui cu autoritatea românească, cu cea străină, cu impostura în viață ca-n artă, în dragoste ca-n război, e cursul lui neobosit, susținut de vorba dură sau drăgăstoasă cu care ni s-a adresat adesea nouă, poporului său.
O luptă ÎN CARE CREZI – ne spune el, se duce până la capăt, cu sudoare, sânge, strigăte aprige și vijelioase rotiri ale paloșului sau ale chitării, depinde în ce moment te găsești ca neam, ca istorie.
Dreptă coloana, dârză privirea, curat gândul și harnic brațul! Acesta a fost crezul, viața haiducului român, Nicu!
A râs și a plâns, a riscat și a trăit, în glorie sau mizerie, a iubit și a părăsit, a împărțit cu dărnicie din darurile lui umane și artistice cui a fost capabil să le primească. A flămânzit și s-a îmbuibat, a suferit însingurat de țară și de prieteni, s-a simțit neînțeles și trădat. A fost fericit când sufletele spectatorilor vibrau alături de tremolourile viorii sau ale chitării – cu Manfred (Mani) Neumann, Costin Petrescu, Josef (Ioji) Kappl-, când inimile băteau în ritm rock eliberator de frustrări, sudalme, neîmpliniri, energii subterane, asemeni strămoșilor odihniți în pământul acesta pulsând ca inima tobelor din Phoenix, percutate de Valeriu Sepi sau Țăndărică.
Muzica lui, muzica lui Phoenix, trezită din măruntaiele istoriei, cu toți moșii și strămoșii neamului înverziți și ieșind din morminte, ne-a înviat. Ne-a destupat urechea atentă spre cadențe superficiale și postmoderne și ne-a reconectat la origini, frământându-ne ca măicuțele noastre pâinea-n covată, împletindu-ne cu acestea atât de tainic, încât nici un cataclism nu le mai poate astupa nici șterge.
Poate doar apocalipsa îngăduită de Dumnezeu și pe cărarea căreia am apucat-o deja.
Sunetele stârnite de Phoenix, trezite și ele din somnul ancestral ne-au revigorat. Lor li s-au alăturat cuvintele, pentru că Cuvântul își aclamă mereu întietatea, chiar și-n fața sunetului. Măsluite frumos și încărcate cu miez de unii dintre zicătorii poeți ai vremilor noastre, ca Șerban Foarță, alt nebun stârnitor de nestârnit și Andrei Ujică, întâmplarea muzicală Phoenix s-a făcut!
Ea a durat din noi, românii, balcanicii, europenii, fericiții posesori ai unui extraordinar tezaur pe care nu-l vom pierde ca pe cel din Rusia, pentru simplul fapt că nu-l gestionează politrucii și pentru că s-a ascuns nu în băncile lumii, ci în pădurea sufletelor noastre haiducite din care niciun cotropitor, niciun venetic, niciun revizionist și nici ist, vechi sau contemporan, nu ni-l poate înstrăina.
Asta a reușit Phoenix! Asemeni marilor artiști ai neamului și ca cei ai lumii în culturile lor: să ne branșeze la comorile de neatins ale identității noastre, fixându-ni-le, refixându-ni-le-n sânge pentru veșnicie. Și-n simbol.
Putem face apel la ele în momente de restriște istorică, de secetă culturală ca să ne împrospătăm sângele stătut, prea odihnit și diluat. Să renaștem, ca pasărea Phoenix, sub acordurile haiducului Covaci.
Deloc întâmplător și de neuitat versul: „Fie să renască numai cel ce har are de-a renaște, curățit prin jar, din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum…”- geniali Foarță și Ujică!
Nicu Covaci este pasărea noastră Phoenix, paloșul și trezirea noastră!
De câte ori îi vom asculta muzica și zicerea, „Iată, vine din nou cel hrănit cu numai rouă…”, vom Renaște.
Cu el. El în noi. Noi în noi!
Lucia Bibarț/UZPR Arad
https://www.youtube.com/watch?v=CjIjyPgoq3w – Maria Casandra Hausi – Cocoșii negri
