27-28 august 1940. Cine, unde şi cum a decis răşluirea Ardealului!
„Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusive fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare” (Adolf Hitler)
După eşuarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (24 august 1940), încercând „să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop propune lui Galeazzo Ciano (26 august) convocarea, la Viena, a miniştrilor de Externe român şi ungar pentru a li se transmite „sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluţii”, demersul urmând a fi însoţit de „un avertisment” în sensul că „cel care nu acceptă sfatul îşi ia toată răspunderea unor viitoare consecinţe”. Convocat în Germania şi întrebat de Joachim von Ribbentrop care este poziția sa în ceea ce privește noua frontiera româno-ungară, Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România a unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari. Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă şi Clujul. La insistențele lui Carl Clodius a fost inclusă și regiunea secuiască.
Decizia finală (cedarea de către România a 40.000 kmp; ungurii ceruseră 60.000 kmp) avea să fie luată de Hitler la 28 august, când Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano i-au prezentat propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. După ce a apreciat că „un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei şi Italiei, Hitler a decis: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusive fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare. […] Să se dea o asigurare în legătură cu existenţa statului român în continuare, deaorece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei şi Germaniei”.
A decis ca noua linie de demarcaţie româno-ungară să corespundă intereselor şi planurilor viitoare de acţiune germană: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaţilor Orientali, pătrunderea până în apropiere de Braşov pentru „a proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei şi Românei în aşa fel încât ele să fie ţinute ca „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop. S-a mai hotărât să nu se ducă convorbiri cu niciuna dintre cele două delegații, ci „la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano au împachetat harta și s-au deplasat, în seara zilei de 28 august, la Viena.
Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Hitler a cerut să se ia măsuri militare corespunzătoare, Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului ordonând să fie pregătite forţe militare de blindate, motorizate şi aeropurtate pentru a ocupa zona petroliferă de la Ploieşti, „în cazul eşecului noilor încercări de mediere paşnică”. În acest timp, la Budapesta, Teleki Pál a făcut cunoscut că „poziția guvernului ungar este de a impune cu orice preț punctul de vedere de a pretinde în mod consecvent Clujul și întregul ținut locuit de secui”. Pentru CsákyIstvan ultima concesie consta în organizarea unui plebiscit care „să hotărască cu privire la apartenența orașului Brașov”.
La Bucureşti, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10.000 și 18.000 kmp).
29 august 1940. Dictatul/„arbitrajul” de la Viena!
Mihail Manoilescu: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.
Discutând mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano au propus ca diferendul ungaro-român în problema Transilvaniei să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar a informat guvernul la Budapesta că puterile Axei „sunt dispuse să preia controlul de judecător în litigiul dintre Ungaria şi România” şi a întrebat dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de reprezentanţii Germaniei şi Ungariei.
„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”). Deoarece, ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul de la Bucureşti ar fi cerut vreodată arbitrajul („Arbitrajul în chestiuni teritoriale – a precizat Mihail Manoilescu – nu poate să se facă cu un risc nemărginit fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ad libitum de teritoriul naţional, lucru la care n-ar consimţi niciodată un stat”), Joachim von Ribbentrop a replicat că „nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este esenţa oricărui arbotraj”, apoi a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.
Galeazzo Ciano a precizat şi el că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor. În final, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să constea într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68.000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25.000 kmp, cât a oferit România. La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.
Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25.000 kmp nu a fost propusă niciodată de România. În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „S-au primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.
Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25.000 și 65.000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”. Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.
În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului”, Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.
Noaptea târziu, Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”. Ignorând spusele ministrului român de Externe, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”. Peste ani, tot Mihail Manoilescu avea să consemneze în Memorii: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.
Tot la Viena, Raoul Bossy apreciază, într-o discuţie cu Pellegrino Ghigi, că România a fost înşelată de două ori: ,,mai întâi când ni s-a afirmat de Axă că baza concesiunilor noastre teritoriale ar fi schimbul de populaţii şi a doua oară când ni s-a declarat personal că delegaţia română este oftită la Viena nu pentru arbitraj, ci pentru o examinare a situaţiei”. Apoi, avea să consemneze, în Jurnal: „Cruzimea arbitrilor siniştri ce vor decide – sau care, mai bine zis au decis soarta noastră depăşeşte orice margini în noaptea aceasta tragică”.
În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania ,,nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
