Dacă vrem să ne dumerim cum va arăta omenirea după pandemie ar trebui mai întâi să percepem prezentul pe care-l trăim și să învățăm din lecțiile din trecut. În ultimele luni s-au accentuat două aspecte majore: răspunderea personală a oamenilor care, indiferent de regimul politic, calitatea administrației, gradul de dezvoltare economică și socială și convingerile religioase, au dovedit o înaltă responsabilitate civică, și modul în care progresul în tehnologia comunicării poate fi util în cazul unei pandemii, mai puţin comunicarea publică a guvernelor.
În același timp, s-a putut vedea mediocritatea liderilor politici, ineficiența sistemului economico-financiar bazat pe obținerea profitului, în rezolvarea problemelor de sănătate publică, limitele științelor medicale, ale științei în general, precum și riscurile unor tehnologii scăpate de sub control.
Privind în trecut, primele două decenii ale secolului XXI, vedem că omenirea a trecut prin două crize: criza globalizării terorismului, începând cu 11 septembrie 2001 și criza financiară din 2004-2009. După fiecare din aceste crize s-a spus, dar, cum se spune și în actuala criză, că ”lumea nu va mai fi la fel”. Dar experiența postcriză a arătat că lumea a rămas aceeași, iar, în timp, lucrurile chiar s-au înrăutățit.
Albert Einstein a spus: că o criză nu poate fi soluționată de către cei care au cauzat-o. De aceea sunt convinsă că atât timp cât politica și administrația sunt dominate de mediocritate, confuzie și populism, iar mediul economic este centrat riguros pe maximizarea profitului, îi revine cadrului profesionist obligația de a formula o strategie care să protejeze omenirea, cetățenii și democrația asemenea și să supravegheze cum progresul tehnologic și cercetarea biomedicală pot asigura binele limitând efectele negative. Guvernele actuale, frământate de păstrarea reglementărilor de prevenire a răspândirii virusului și de restricțiile bugetare, văd copacii, dar nu mai văd Pădurea.
Într-o lume a globalizării, când principalii actori sociali sunt interesați doar de atingerea unor țeluri care corespund propriilor interese, singura voce critică este cea a profesioniştilor, care poate fundamenta o analiză capabilă să abordeze problemele economice, sociale, culturale, educaționale, morale în conexiunea lor.
Avem astăzi răspunderea de a munci şi a acţiona împreună pentru justeţea, claritatea. corectitudinea comune tuturor, în virtutea răspunderii sociale imediate de a preveni abuzurile care se pot petrece ca rezultat al stării de urgență sub care se află cea mai mare parte a lumii. Aș vrea să fiu bine înțeleasă. Nu am în vedere implicarea directă în politică. Momentul 1989-1990, când elitele intelectuale din Europa de Est au mobilizat milioane de oameni care au pus capăt regimurilor dictatoriale și Războiului Rece. A rămas unic în istorie este în opinia mea, fenomenul popoarelor eliberate care au ales rectori de universități, scriitori, filozofi și savanți ca primii șefi de stat și guvern democrați dar nu se mai poate repeta în secolul actual.
În conjuntura actuală a manipulării opiniei publice de grupuri financiare, evidente sau misterioase, și subevualării, degradării climatului social, reprezentanții de vârf ai cadrului profesionist, al mediului academic contemporan nu pot fi jucători, dar trebuie să fie chemați, ca să fie antrenori și arbitri ai jocului politic.
Modul de utilizare a descoperirilor științifice spre justeţea, claritatea. corectitudinea vieţii și în respectul valorilor universale este o răspundere morală față de societate în ansamblul ei, cu atât mai mult într-o epocă a descoperirilor digitale care amenință să anuleze componenta umană, ducând la automatizarea societății. În opinia mea, trebuie să se aibe în vedere direcția dintr-o perspectivă etică și morală, când trebuie apărate valorile fundamentale ale omenirii.
Grav este că ruptura dintre economia reală şi cea speculativă, pe de o parte, şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atât pentru democraţie cât şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor. Există riscul ca nemulțumirea populară, blocată în perioada pandemiei, să alimenteze mișcările fără ideologie, fără lideri, ale unor persoane fără identitate, mobilizate pe rețele de socializare, care, profitând de existenţa unor norme contradictorii creată, să genereze o protestocrație care să amenințe democrația reprezentativă creând premisele derapajului spre un regim autoritar.
Secolul XXI are nevoie de un nou model cultural care să răspundă nu numai şocurilor economice şi sociale ale globalizării, dar şi să creeze o viziune dătătoare de speranţă într-un viitor marcat de dezvoltări haotice, confuze şi incertitudine cu îndoieli.
Actuala criză sanitară mondială ne distrage atenţia de la un fapt evident pe care obsesia globalizării l-a estompat: trecerea de la o lume unipolară – care a înlocuit la sfârşitul Războiului Rece lumea bipolară, marcată de confruntarea est-vest – la o lume multipolară. Această lume multipolară deschide mai multe direcţii și nici un model nu mai poate pretinde a fi o soluţie unică. O examinare critică a proiectului globalizării, care nu poate fi împiedicată, este necesară permanent, mai ales acum când pare a fi abandonat, chiar de statele care l-au inițiat, în momentul în care nu-l mai pot controla și există tentația de a se folosi de Pandemie pentru a justifica această părăsire, acest abandon.
Actuala Pandemie a adus cu ea o situație unică în istoria omenirii, acceptarea de către miliarde de oameni a izolării la domiciliu pe o perioadă îndelungată. Aceasta nu poate rămâne fără urmări în plan psihic. Pe de altă parte, confruntarea cu virusul și cu consecințele în plan economic și social au afectat sentimentul de certitudine inoculat atât de regimurile autoritare cât și de ,,statul bunăstării’’ al democrațiilor postbelice. Sentimentul de incertitudine care tinde să se generalizeze în prezent are rădăcini mai vechi.
Crizele de adaptare nu sunt noi în evoluţia societăţii umane, numai că în prezent se desfăşoară mult mai rapid şi pe spaţii mai mari sporind incertitudinea persoanei umane pe tot cuprinsul sistemului planetar. Dezvoltarea accelerată a relaţiei tehnologie – economie a zguduit sfârşitul secolului XX anunţând două şocuri: globalizarea şi explozia cunoaşterii. Ambele au amplificat cu răutate şi violenţă ezitarea, nesiguranţa, scepticismul. În opinia mea, politica, aşa cum este ea concepută şi practicată în prezent, nu este încă pregatită să gestioneze enormele înfruntări cu provăcări ce stau în faţa noastră în noul secol şi mileniu și doar sprijinul şi ajutorul la experiența Ştiinței ne mai poate ajuta.
Politica – în sensul ei nobil, slujirea interesului public – trebuie să-şi asume nesiguranţele viitorului, depăşind deriva populistă care deteriorează, înjoseşte şi termină resursele proiectelor pe termen lung, şi să-l înfrunte cu un proiect politic superior. Nu este vorba de a muta politicul în sfera hazardului, ci de a vedea în libertatea oamenilor elementul fundamental al societăţii. Diferenţa esenţială între sistemele politice este dată de modul în care acestea gestionează nesiguranţa, neîncrederea, scepticismul. Politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului trebuie construită ca o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.
Actuala criză sanitară mondială, care a adus în prim-plan nu averea noastră, ci viaţa noastră, ne impune cu violenţă între a avea sau a fi. Este nevoie de crearea unui nou arbitraj între putere şi cunoaştere, care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci şi să devină.
Administrarea neîncrederii, nesiguranţei, scepticismului se poate face doar într-o societate deschisă. Când nu putem acţiona motivaţi de certitudinea reuşitei, putem acţiona din conştiinţa datoriei.
Viorica Nicolescu / UZPR
