Limba are proprietatea că se perfecţionează continuu. Atunci când limba începe să se degradeze, aceasta e un semnal de alarmă pentru starea societăţii.
Pe vremuri, vulgul se distingea de intelectualitate prin aceea că vorbea cu „este multe”. Limba făcea doar această diferenţiere socială şi între doar două segmente sociale. În segmentul de sus mai apărea eventual şi formula „a-şi aduce aportul”, care făcea la rândul ei o a doua segmentare în zona superioară a societăţii, respectiv în aşa-zisa intelectualitate. Greşeala era explicabilă şi scuzabilă prin faptul că la vremea aceea multă lume dorea să-şi aducă aportul, pentru a arăta că nu este în opoziţie cu conducerea de partid. Mai era şi chestia cu „fortuit”, dar asta doar ca supliment.
Aşa că era destul de simplu să îţi dai seama cine e idiot.
În zilele noastre nu mai e aşa de simplu să-ţi dai seama cine este idiot, pentru că greşelile de exprimare sunt atât de multe încât dacă ajungi să le contabilizezi îţi pui în pericol ţara, demnitatea, patriotismul şi stima de sine.
Faza de tranziţie, care s-a produs prin anii 90, era axată cam pe o singură eroare capitală, anume folosirea eronată a pronumelui „care” la cazul acuzativ.
Prim-ministrul din vremea aceea spunea simplu ceva de tipul „iluziile care le-am avut”, dar a atins totuşi performanţa de a se vindeca de acest defect după a patra nevastă, însă ce să vezi, al naibii defect, a sărit direct în discursul unui alt prim-ministru, de unde nu se mai dă jos chiar dacă persoana a rămas doar preşedinte de partid.
Dar greşelile care se fac în ziua de astăzi nu sunt de regulă de natură gramaticală, ci de natură semantică, ceea ce arată nu doar că limba corectă este o necunoscută, ci că se şi gândeşte în mod eronat.
„Şansa să cadă” loc de „riscul să cadă” a devenit regula, pentru că, fără excepţie, atunci când este vorba de a se referi la un eveniment care produce daune de orice fel, vorbitorul nu mai înţelege că termenul şansă se referă la o aşteptare a unui eveniment de natură pozitivă şi nu poate fi pus în relaţie cu o întâmplare destructivă. Desigur, putem specula că atunci când se spune, de exemplu, la o emisiune meteo că există „şanse de ploaie” s-ar putea avea în vedere că e mare secetă şi că ar fi bine să plouă. Regula este însă că, atunci când apare această expresie într-o emisiune tv, de fapt toată lumea are aşteptări pentru o vreme frumoasă, fără ploaie, ca să se plimbe, şi dacă şi-ar înţelege corect poziţia în lume, atât prezentatorul, cât şi telespectatorul, atunci ei ar accepta (pentru că între ei simbioza a devenit perfectă şi ce zice unul trăieşte celălalt), că ce ar trebui să spună unul şi să înţeleagă celălalt, ar fi trebuit să fie „riscul de ploaie”. Sau, am putea oare specula din nou presupunând că prezentatorul meteo adoptă punctul de vedere al ploii ,unde este evident pentru ea că „să plouă” este o şansă pe care nu doreşte s-o rateze.
„Datorită” în loc de „din cauza”, dar niciodată viceversa, ce-i drept, e o eroare frecventă la nivelul a mii de hertzi, care pare să arate că în mintea multor concetăţeni există un respect ascuns şi neînţeles pentru tot ce produce răul, aşa încât un cucui poate să apară „datorită” unei lovituri de măciucă şi niciodată „din cauza” unei asemenea lovituri, ceea ce, în plus, arată şi un anume respect în subconştient pentru încălcarea legii. E probabil că de la această eroare de exprimare, care are o frecvenţă astronomică, se trage şi incapacitatea justiţiei de a judeca clar în faţa „cauzelor” care-i sunt supuse judecăţii.
„Motivul accidentului” este un alt exemplu al gândirii pe dos, formularea apărând din ce în ce mai frecvent cu variaţiile ei: de la forme grosiere cum ar fi „motivul pentru care s-a rupt podul”, până la forme mai subtile cum ar fi o exprimare recentă prin care un politician dorea să îşi scuze partidul „Principalul motiv a fost că USR nu a fost niciodată la guvernare” (fiind vorba de „motivul înşelării aşteptărilor electoratului”).
Cei care folosesc această exprimare şi care au ajuns să se înghesuie unii cu alţii tot mai mult în emisiuni tv, nu realizează ideea că motive nu poate avea decât omul, şi niciodată un fenomen sau un eveniment. Sau o fi vorba şi aici de o viziune indusă subliminal de succesul astrologiei, care transferă mişcările unor obiecte astrale în motivări ale unor acţiuni umane…
„Vreau să spun faptul că” este o altă formulare prin care insul care-o foloseşte pare să ne sugereze că el nu îşi dă seama că atunci când spune ceva, vorbeşte. Şi că nu înţelege că un fapt nu poate fi spus, ci doar se poate întâmpla. În loc să se exprime simplu şi corect prin formula „vreau să spun că avionul a aterizat” el pare să încerce să ne convingă că el „spune un fapt” adică ceva de genul că pe gura lui iese nu un cuvânt, ci chiar avionul care aterizează. Este şi asta o viziune….
Expresia „mă refer” a căpătat statutul de Joly Joker în sensul că e pus oriunde, la nimereală şi pare că rezolvă o problemă existenţiala a vorbitorului care o foloseşte. „Este o mare adunare mâine, mă refer” (în loc de „mă refer la o mare adunare care are loc mâine). În felul ăsta vorbitorul are senzaţia că trece savant de la simpla descriere a unui fapt la elaborata „referire” la acel fapt. El ignoră însă faptul că nimeni nu poate să zică despre sine „mă refer”, pentru că ar însemna să transforme un verb din tranzitiv în intranzitiv. Dacă te întrebă cineva „ce faci?” nu poţi răspunde „mă refer”. Căci „mă refer” nu e utilizabil precum „exist”, ci trebuie să se aplice unui obiect, adică să apară numai în formula „mă refer la”…. Oricum, eroarea poate fi salutată şi ca o încercare de a trece în meta-limbaj a vorbitorului, altfel persoană modestă.
„Ştii ce zic?” e o formulă care circulă în ultima vreme cu ignorarea faptului că singurele întrebări care se pot pune în situaţia în care cineva zice ceva sunt „înţelegi ce zic?” sau „auzi ce zic?”, pentru că nu te poţi afla în situaţia de a ştii ce zice cineva decât după ce acel cineva a termint ce avea de zis. Sau aici este o constatare a unui consens general prin care ce zice cineva nu trebuie mai întâi auzit, după care înţeles şi de-abia la final identificat sub raportul conţinutului, adică ceva de tipul unei clipiri din ochi. Există ce-i drept categorii sociale care preferă comunicarea prin făcutul cu ochiul. Nu am identificat încă semnificaţia pe care o are frecvenţa cu care dl. Barna clipeşte din ochi, şi nu dintr-unul, ci din amândoi.
Nu vreau să exemplific aici şi cu utilizarea defectuoasă al lui „decât”, pentru că exemplele sunt atât de oribile încât ar produce greaţă onorabililor cititori.
George Chiriţă
Ziarul BURSA #Cultură
