După sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, în
August 1947, a luat naștere cel mai important document din istoria eticii mediale: Convenția (codul) de la Nürnberg. Acesta a fost creat pentru a preveni experimentele pe oameni, precum cele de la Dachau, Auschwitz sau Buchenwald, făcute de naziști în timpul războiului (experimente gen Joseph Mengele, Sigmund Rascher sau Karl Klauberg). Totuși se dorește neapărat continuarea pînă la capăt și impunerea prin orice mijloace a experimentului numit „vaccinare”. Documentul are următorul conținut:
- Consimțământul voluntar al subiectului uman este absolut esențial. Acest lucru înseamnă că persoana în cauză ar trebui să aibă o capacitate juridică să își dea consimțământul; ar trebui să fie situat astfel încât să poată exercita puterea de alegere liberă, fără intervenția oricărui element de forță, fraudă, înșelăciune, constrângere, supra-decizie, sau o altă formă ulterioară sau constrângere sau forțare. Ar trebui să existe cunoștințele și înțelegerea elementelor subiectului, care să permită o înțelegere și decizie clară.
Acest ultim element de impune ca, înainte de acceptarea unei decizii afirmative de către subiectul experimental, trebuie să se facă cunoscută natura, durata și scopul experimentului; metoda și mijloacele prin care urmează să se desfășoare; toate inconveniențele și riscurile ce se pot aștepta în mod rezonabil, precum și efectele asupra sănătății persoanei, care pot veni, eventual, de la participarea sa la experiment.
Obligația și responsabilitatea pentru stabilirea calității consimțământului revine fiecărui individ care inițiază, direcționează sau se angajează în experiment. Este o datorie personală și responsabilitate, care nu poate fi delegată de răspundere.
2. Experimentul trebuie să fie desfășurat astfel încât să se obțină rezultate fructuoase pentru binele societății, ce nu se pot obține prin alte metode sau mijloace de studiu și nu sunt întâmplătoare și inutile în natură.
3. Experimentul trebuie să fie bazat pe rezultatele experimentelor pe animale și o cunoaștere a istoriei naturale a bolii sau a altor probleme în studiu, să asigure că rezultatele anticipate vor justifica efectuarea experimentului.
4. Experimentul trebuie să se desfășoare astfel încât să se evite orice suferință fizică și mentală inutilă și a prejudiciului.
5. Nici un experiment nu ar trebui să se efectueze, în cazul în care există un motiv a priori de a crede că moartea sau rănirea va avea loc; cu excepția, poate, în acele experimente în care medicii experimentali servesc și ca subiecți.
6. Gradul de risc care trebuie luat nu trebuie să o depășească pe cel determinat de importanța umanitară a problemei care urmează să fie rezolvată prin experiment.
7. Preparate corespunzătoare trebuie făcute și facilități adecvate cu condiția de a proteja împotriva chiar a posibilități îndepărtate de vătămare, invaliditate sau deces.
8. Experimentul trebuie să fie efectuat numai de către persoane calificate științific. Cel mai înalt grad de calificare și de îngrijire ar trebui să fie impus prin toate etapele experimentului celor care desfășoară sau sunt angajați în experiment.
9. Pe parcursul experimentului, subiectul uman trebuie să aibă libertatea de a aduce experimentul la capăt, dacă el a atins o stare fizică sau psihică, ce face să i se pară a fi imposibil de continuat experimentul.
10. Pe parcursul experimentului, cercetătorul științific responsabil trebuie să fie pregătit pentru a termina experimentul în orice etapă, în cazul în care are motive să creadă în exercitarea bunei credințe, în calificare superioară și judecata atentă necesară pentru el, că o continuare a experimentului este de natură să conducă la un prejudiciu, invaliditate sau deces la subiectul experimental.
Sursă: xaeus.wordpress.com
Certitudinea
