„Cred că o receptare corectă a unei opere literare presupune existența unui public atent și interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent și așezat pe baze solide de tradiție și profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în șir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situații sunt palme pe obrazul celor care își exercită liniștita somnolență pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudați, iar în altele se plătesc polițe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor, le cunosc și mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătățească”. (Al. Florin Țene – Autoritatea valorii morale)
Ni se pare esențial ceea ce afirmă dl Țene în articolul citat. Un element de care ar trebui să țină seama toți scriitorii, ori în ce țară ar crea! Trecând peste factorul „critică literară” care, s-a constat că, de regulă, este tendențioasă, supunându-se anumitor factori (nu dorim să-i numim), ce-i rămâne scriitorului? „Un public atent și interesat” de creația lui. Problemele sunt, totuși, mult mai ample și mai profunde, dar, adevărul este că scriitorul ar trebui să țină cont atunci când creează, de un anumit grup țintă căruia îi dedică propria creație!
Nu se întâmplă întotdeauna așa, deoarece scriitorul, în general, este pasionat de un anumit mesaj pe care, pur și simplu vrea să-l comunice.
Îmi aduc aminte că, imediat după Revoluția din 1989, Eugen Ionescu, reprezentatul absurdului, a fost întrebat ce anume a vrut să transmită prin ideea rinocenizării oamenilor
din piesa „Rinocerii”. Maestrul a răspuns sincer: „Eu… nimic. Este problema cititorului să decodifice mesajul.”
Al. Florin Țene este, cu siguranță, un mare prozator al Literaturii Române. A scris 12 volume de proză scurtă și romane, altele decât cele din ciclul „Viața scriitorilor români între realitate și poveste|”. Mărturisirile autorului, reflecțiile și aducerile aminte despre anii în care spiritul său s-a deschis și s-a format spre literatură ca artă, vorbesc despre esența scriiturii sale. Al. Florin Țene nu s-a avântat niciodată către o „artă pentru artă” ci, mai degrabă, către o „artă cu tendință”. De fapt, uitându-ne în profunzime, dacă acceptăm că arta are un creator care așază în colțul creat „dorirea” sa, va trebui să acceptăm volens-nolens, tendința.
Așa s-a întâmplat și în cazul scriitorului Al. Florin Țene. Domnia sa mărturisește, de multe ori, care i-au fost izvoarele ce l-au format, modelele pe care le-a urmat și momentele existențiale ce și-au pus amprenta asupra gândirii sale ca viitor scriitor. Familia (părinții), școlile pe unde a umblat, dascălii, jurnaliștii de renume pe care i-a citit analizându-le ideile și mentalitatea, viața și opera lui Gib Mihăescu – evident, oamenii – românii pe care i-a iubit dintotdeauna, bibliotecile cu sursele lor inepuizabile. Dar, după cum subliniază, seva, ca om și artist, a rămas întreaga viață, orașul natal: Drăgășaniul (Cu picioarele desculțe pe prundișul unei străzi din Drăgășani)
La terminarea facultății, tânăr profesor repartizat în localitatea Tarna Mare (după modelul timpului), avea s-o întâlnească pe cea care îi va deveni soție, prietenă, mama a doi copii, tovarășa perfectă într-o viață de scriitor, ea însăși cu talent creator. „După absolvirea facultății, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la granița cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Țene, care era învățătoare acolo… la școala condusă de fratele ei, Ion. Ca o coincidență, soția mea își trăgea rădăcinile din Ușurei, un sat de lângă Drăgășani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureșeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal prețios era monitorizat de comuniști?! Țin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică și am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranțe și vise. Era perioada când Poezia ținea de foame. Îmi amintesc…”.
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?” spusese, atât de nemuritor, Eminescu!
Scriitorul Al. Florin Țene nu a „lepădat” niciodată clipa. Toate trăirile care au constituit încărcătura sufletească și de idei se vor regăsi în operele sale.
Proza domnului Al Florin Țene conține romanele: „Răzbunarea Gemenelor”, „Un ocean de deșert”, „Inelul de iarbă”, „Geamănul din oglindă”, „Orbul din Muzeul Satului”, „Insula viscolului”, „Chipul din oglindă”, alături de volumele de proză scurtă „Vârcolacii” și „Pe când poezia ținea de foame” „Cărticica de dat în leagăn gândul”.
„Volumul «Un ocean de deșert» creează o remarcabilă saga a traiectoriei intelectualității românești, continuând seria «Chipul din oglindă», «Insula viscolului» și «Orbul din Muzeul Satului», «o frescă a societății românești din secolul XX, un secol al experiențelor umane triste, dureroase și ucigașe… » – după cum însuși autorul afirmă în paginile noii apariții editoriale”. (Mariana Cristescu)
Cititorii vor descoperi faptul că frumosul din proza domnului Al. Florin Țene întruchipează viața trăită de autor, conturează în cuvinte și imagini, valorile eterne ale vieții unui om, ale unei societăți. Iar aceste lucruri îl așază pe Al Florin Țene între prozatorii realiști ai literaturii noastre, mai exact în latura tradițională, proza oglindind în același timp, trăsăturile curentului proglobmodern. Dar, scriitoarea și cronicarul Voichița Pălăcean Vereș atrage atenția: „…așa cum ne-a obișnuit Al. Florin Țene, romanul său realist este ficțiune. Ficțiune pură, în ciuda faptului că, atras în universul artistic, cititorul are senzația, nu o dată, că realitatea obiectivă a invadat spațiul imaginarului și că recunoaște – camuflate sub masca eroilor din carte și în umbra narațiunilor semnate– persoane, întâmplări, dialoguri ce s-au petrecut cu adevărat… „
Temele și motivele întâlnite în romanele și povestirile autorului Al. Florin Țene sunt: familia, dramele sociale și politice din timpul comunist și postdecembrist, lupta interioară a individului care oglindește zbaterea conștiinței între rațiune și sentiment. Din această perspectivă, putem vorbi despre „o proză experimentală unde autorul analizează cu luciditatea unei conștiințe intelectuale înalte tot ceea ce experimentează, fie prin confesiunea personajului – narator, fie prin introspecție. Într-un act mai mult decât evocator, într-o retrăire, o reconstruire a faptelor trăite, autorul personaj-narator, aduce în prezent aceleași emoții și încearcă să le expliciteze, descifrându-le sensul profund”. (Marinela Preoteasa)
Așa cum vorbește Alexandru Florin Țene despre regimul comunist, nu vorbește nimeni!
Și face acest lucru, nu doar în eseuri, articole, ci și în proză!
„Răzbunarea gemenelor” dezbate o temă cruntă: recrutarea de către Securitate a unor tinere liceene, cu acceptul mamei. Căci, cum mărturisește naratorul prin vocea unui personaj: „Nu uita că suntem țara… informatorilor. Peste tot sunt!” „Epoca de aur”, cu lipsurile ei, cu favoritismele aranjate la orice colț și nivel politic, apare și în volumul de proză scurtă „Vârcolacii”. Despre acesta, Marinela Preoteasa spune, atât de expresiv, într-o cronică: „În acest volum, autorul surprinde umorul amar al epocii, starea ionesciană a vieții înseși, absurdul fiind la el acasă în viața acelor timpuri: «Cavoul de sub zăpadă», «Singur», «Visul alb»“.
Ni se pare important de evidențiat faptul că personajele, vocile prin care Al. Florin Țene transmite mesajele vii despre lume și viață, sunt luate din toate mediile sociale românești, simbolizând oamenii care au trăit în mod direct suferințele regimului de tristă amintire. Un excelent parcurs critic asupra romanului „Răzbunarea gemenelor|” este prefața semnată de doamna Mariana Cristescu, cea care, pentru a prezenta problematica romanului, apelează la filosofie, la scriitorii clasici. Și o face, pentru că mizează tocmai pe substratul extrem de profund al volumului. „Răzbunarea gemenelor – la rându-le victime (perverse!) ale sistemului – se risipește, însă, în pulberea vremii, aidoma vaselor sparte folosite la banchetele funerare menționate de Herodot. Ne reîntâlnim, așadar, cu mitul lui Castor și Polux, pe care autorul îl metamorfozează, din nou, cu măiestrie, în pagini de carte contemporană. «Câtă viață, atâta literatură!» Dar ce ne-am face dacă n-ar exista poveștile frumoase? Am mai avea, oare, motive de a privi «înapoi fără mânie»“?
Credem că, pentru o prezentare de ansamblu a prozei domnului Al. Florin Țene se cuvine să mai evidențiem ceva: limbajul extrem de expresiv și pitoresc, specific zonei sale, „oltenescul de Drăgășani”: „Al. Florin Țene, cu un vocabular neaoș oltenesc, ne aduce din memorie, nou, în fața ochilor, lumea oltenească și viața din zona Olteniei anilor din vremea republicii populare și socialiste, anii vieții românești sub concepția și logica dejistă și ceaușistă. Ce aveau bunicii și părinții noștri pe atunci? Muncă (exponențial, de ordinul mai mare decât trei): muncă în neajunsuri și suferință, muncă după culoarea sângelui (albastru sau roșu – adică sânge curat!) și muncă în umilință și cu foarte mult răbdare pentru o remunerare pe măsură, mult mai consistentă decât era onorat”! (Marinela Preoteasa)
Așadar, proza domnului Al. Florin Țene are pentru cititorul timpului nostru o dublă valoare. De document, deoarece din paginile ei putem cunoaște și înțelege vremuri de altădată, dar și valoarea unei creații care oglindește, precum marile romane
Din volumul”Voichița Tulcan Macovei-“Al.Florin Țene-Atitudini literare la începutul secolului XXI “, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019.
